Răzvan Petrescu 
Fond sonor: Keith Jarett – Summertime
Însă-mi este tot mai greu să fiu scriitor de weekend, cum am fost atîţia ani, acum simt nevoia duminicală de-a mă odihni, ca Dumnezeu după ce-a redactat în numai şase zile această enormă saga cu oameni şi păduri, vreau să fiu spectator, să-mi privesc nevasta, copilul, puşca de vînătoare. Aşa că, dac-am plecat la muncă, ziua de scris a sărit în aer cu o tumbă, ca o elevă împuşcată. „Dacă ieşi zece minute din casă atunci cînd ai de lucru, totul s-a stricat”, îmi spunea cîndva Ştefan Bănulescu, compătimindu-mă. M-am compătimit şi eu. În ce-l priveşte, nu ştiu cum a reuşit performanţa de neatins de-a nu avea un loc de muncă vreme de patruzeci de ani în care, una peste alta, a lucrat strict şase luni. Fiindcă atunci cînd te aşezi la masa de scris, importante sînt mai întîi umorile (după o vîrstă e de preferat să fii vesel), liniştea, ţigările, zorile, apoi lumina plină, pluvială ori aurie, felul-n care cade pe o gutuie, pe un portret, geometria orei, forma gîndului, sunetele, şi, încetul cu încetul se ţese un glob de inefabile ce dispar instantaneu dacă eşti întrerupt, şi nu le mai prinzi, trebuie s-o iei de la capăt, de regulă altădată, globul se sparge în mii de minuscule ţăndări dacă te duci fie şi numai să-ţi cumperi cafea, dacă sună telefonul, dacă soţia-ţi spune un cuvînt lipsit de balans, ca să n-o mai lungim, cînd scrii, lucrurile nu mai depind decît de un echilibru extrem de precar, să ne imaginăm acum, neasemuite cititoare, ce se-ntîmplă cu acest echilibru dacă eşti silit de împrejurări nevrednice să te duci la serviciu. Neuitînd faptul că şi Aristotel se declara împotriva lui. Sînt perfect de acord şi cu separarea lumii în stăpîni şi sclavi. Este bine pentru mersul universului, prin gol şi-n general, ca sclavii să asigure bunăstarea stăpînilor. Aşa a decretat Creatorul, ca unul să fie agricultor iar frate-său, păstor. Urmaşii mortului sînt românii. Sigur, era necesară o crimă, asta dă întotdeauna bine într-o dramă, şi-n definitiv aşa s-a născut literatura, dar n-am înţeles de ce trebuia sacrificat Abel, ce cusur avea, ce făceau în timpul ăsta părinţii celor doi, şi, mai ales, de ce erau puşi copiii să muncească. Ar fi putut, fiind ei primii oameni, chiar dacă aici, jos, pe pămînt, să-şi (să li se) găsească o ocupaţie mai nobilă, ca, de pildă, aceea de a sta. Ca să nu mai pomenesc că din punct de vedere literar o astfel de ocupaţie înaltă ar fi sporit intensitatea estetică a firului epic. Dar, mă rog, astea-s speculaţii. Şi nu are nici un rost să te apuci să-L critici pe Primul Scriitor al lumii, sînt ani de cînd a scris romanul şi, fiind El la începutul carierei, poate nu a acordat prea mare importanţă detaliilor ori unor aspecte psihanalitice. Trebuie totuşi subliniat faptul că, cel puţin în ultimii cinci mii de ani şi cu precădere în ultimul veac de singurătate şi-a îmbogăţit cu mult, aş spune pînă la extrem, tehnica. Este părerea unui nou-venit şi ieşit din critica literară.
Să revin la temă: cred că se subînţelege că sclavii (angajaţii) nu au voie nici măcar să se gîndească la lene (această minunată stare emoţională şi fizică prin care este asigurată longevitatea oamenilor culţi), reamintind finalul fericit al parabolei lui Creangă cu muieţi ţi-s posmegii: spînzurarea ca la carte şi pe bună dreptate a leneşului – care era un om sărac. Şi, pentru a circumscrie mai bine fenomenul, adaug că lenea decentă, statul degeaba sînt rezervate numai marilor intelectuali. Singura problemă ar fi că, în mod invariabil, intelectualii nu fac parte din clasa stăpînilor. De ce se întîmplă astfel nu ştiu, nu găsesc răspunsul, cu toate că bănuiesc că-i simplu. Pentru exemplificarea statutului intelectualilor, a se vedea portretul lui Lawrence Ellison, preşedintele companiei de software Oracle, cotat pe locul doi în ierarhia celor mai bogaţi oameni de pe planetă. Cu o avere de 47 de miliarde de dolari. Nu a făcut nici o facultate (la fel ca numărul unu al bogaţilor, Bill Gates, la fel, de fapt, ca toate celelalte numere) şi, în chip abisal, „e nebun după jucării, dacă vă vine să credeţi, cumpără pistoale cu apă”. Citat din revista Forbes.
Însă pentru că astăzi m-am trezit la patru dimineaţa ca să scriu în acest jurnal de modă, mă gîndesc, asumîndu-mi pericolele ce decurg dintr-o asemenea operaţiune, că decît să stai să-ncerci să-ţi explici subconştientul, viaţa, mult mai bine ar fi să-ncerci să participi la ea, conform unei celebre afirmaţii cu autocombustie: il faut tenter de vivre, şi, eventual, să te amuzi de inconsolabila grosolănie a lumii. Vorbesc de acest uluitor Orient de Ev Mediu în care ne aflăm de la începuturile civilizaţiei şi pînă azi, în viitor, cînd au apărut oameni fermecaţi de ei înşişi pînă la leşin, ce se dau drept miniştri şi făpturi de afaceri, arhitectură şi sport. Fenomen cathartic: emisiunile numite „Sport”, în care toate ştirile sînt numai despre fotbal şi amantele lor. Dublu fenomen extatic: fotbalişti vorbind la televizor. Băieţii rîd, sughit, îşi sug măselele, oftează, nu le pot suge cum trebuie în faţa camerelor de filmat, îi văd rudele, mama, deci inevitabil le mai rămîne cîte-un rest de biftec în carie, pe care-l scuipă la sfîrşitul emisiunii în paharul cu coca-cola, fac pauze, în pauze tac, cînd tac vorbesc, s-au dat cu briantină pe freză, au opinii, maşini de lux, nevoi, urechi mult depărtate de restul corpului sau prelungirea lui superioară oricum s-o fi numind ea, în cazuri de urgenţă fiind definită-n fişa medicală frunte sau, mai tehnic, cap. Dau gol cu el, dau din el pur şi simplu, de la stînga la dreapta, dinspre înainte spre înapoi, ascultă şi probează comentatori de fază a cîte trei ore, senatori, poeţi, deputaţi, sînt iubiţi de public, unii au plecat în Italia şi vorbesc cursiv direct în latină, conduc într-un fel şi fără să vrea ţara spre culmile absolut netede ale limbajului neted, sînt şi ei oameni, la urma urmei, zglobii, foarte tineri, scunzi, cu cravată de mătase galbenă la trening şi căciuliţă neagră pe ochi cînd e cald, ne reprezintă în lume cu acel univoc brio în priviri, sînt de neînlocuit.
Cu toate acestea am auzit nu de puţine ori de la o vreme, şi încă venind din gura de aur a unor noi capitalişti (capitalişti cu suflete sau ce-or fi alea, negre, de comunişti, un produs embrionar, convulsiv, înfiorător, cu papion) expresia „nimeni nu este de neînlocuit”. Şi deşi nu era vorba de fotbalişti, mare cutremurare s-a produs în sufletu-mi delicat, fiindcă acesta a fost exact principiul central al comunismului, miezul lui de foc, de Labiş, de moartea căprioarei, exprimat concret şi pe lagăre, dacă nimeni nu-i de neînlocuit atunci indivizii sînt la fel, a se citi interşanjabili, de unde rezultă că nu contează, ceea ce contează cu adevărat fiind masele, înainte lucrau în fabrici şi uzine, astăzi e suficient că votează. Pe baza acestei idei precum se vede nemuritoare, au murit milioane de oameni, iar noi cei care-am scăpat am ajuns pseudonimi. Cvasiumani. Noroc că nimeni nu înţelege, în mod clar, nici cel mai mărunt lucru din ce i s-a-ntîmplat uneori chiar pe propria-i piele. O modestă propunere-rugăminte pe care aş adresa-o divinităţii ar fi aceea de a înfăptui un miracol uşor, nepretenţios, prin care să facă să dispară orice diferenţe între hominizi, toţi căpătînd astfel acelaşi caracter, aceleaşi înclinaţii, aceeaşi figură, poate şi sex. Astfel, s-ar crea o lume de identitate nulă, identică şi ideală. Nu confuzia, ci bunăstarea prin sinonimie completă ar domni pretutindeni. Bineînţeles, acum că-l trăiesc după ce l-am dorit toată noaptea, observ cu veselă neputinţă că şi capitalismul aplică în mare acelaşi principiu, numai că-l spune mai frumos, atît de frumos încît nici nu se mai distinge, iar cînd scriu „în mare” mă gîndesc chiar la mare, la apa clipocitoare a colectivităţii, cînd nu este de-a binelea noroiul în care-i recomandabil să stea o persoană dacă nu-i distinctă. Totuşi, şi aici apare uriaşa deosebire, fiind exact situaţia inversă, individul dobîndeşte prioritate în societatea modernă din clipa-n care-a reuşit să sară din magma mulţimii, din momentul cînd, ce minunat lucru, i s-a mişcat ceva vizibil prin minte. Atunci devine îndrăgit, răsfăţat, acoperit cu pături, să nu-i fie frig, primeşte un salariu ce-i compensează condiţia de om, convocări la cursuri în străinătate, recunoştinţă, curcani, prime de Crăciun. Ilustrate.
