Nu mai ştiau numele anotimpului

Aşa că nevoia de-a scrie este posibil să mi-o fi descoperit în clasa a treia sau a doua, cînd a trebuit să facem analiza literară a greierului şi a furnicii. Mie mi-a plăcut mai mult şi mai mult în această poezie atunci cînd greierul cîntă. Nu mi-a plăcut niciodată furnica. Are-n ea ceva vicios, acid formic, marxism, e mută, neagră, munceşte, deşi La Fontaine îi pune-n gură o replică înţeleaptă. În lumea insectelor se ştie însă că furnica-i incapabilă de a da vreo replică, chiar şi înţeleaptă. Ea strînge paie. Dintr-a cincea pînă-ntr-a şaptea am fost la şcoala de arte plastice de pe Dimitrov. Mă gîndeam – mama se gîndea – să merg pe urmă la Tonitza. Din păcate, nu mă pricepeam prea bine la desen. Imaginaţia mi se blochează în bidimensional. Eram însă talentat la modelaj. Am făcut un tigru din lut, lutul s-a întărit, şi tata l-a dărîmat din neatenţie de pe etajera pe care stătea-n salt venind de la spital şi s-a făcut ţăndări. Am fost distrus. N-am mai urmat Tonitza. Am urmat realul. Patru ani de căţărat pe abscise. Atunci, poate inaptitudinea fundamentală pentru matematică să mă fi împins spre scris. Într-a noua am descoperit chitara. Am cîntat şi-am ademenit cu şase corzi o mulţime finită de liceence în sarafan la mare fără sarafan, mari iubitoare de Cohen, Dylan, Baez, Neil Young, Simon & Garfunkel, Doru Stănculescu, Sfinx, Om bun, care pot fi cîntaţi fără excepţie pe şapte acorduri şi-un triolet. În scurt timp am început să iau lucrurile în serios, mi-am cumpărat portative, stativ şi un profesor, un destul de cunoscut muzician de jazz, Marius Odagiu, ce-avea să fugă în Germania în ’86 şi să moară într-un accident de maşină prin ’92 în România. Era un om deosebit, ne respectam unul pe celălalt, voia să-l împuşte pe Ceauşescu. Am învăţat chitara clasică, apoi jazz, apoi Kierkegaard. Mi l-a îndesat în mînă un prieten care-a plecat şi el, de nouăsprezece ani, în Franţa, Mihai, fiul profesorului Paul Simionescu. (Simionescu, nume benefic.) Tot el m-a îndemnat să ascult primele discuri cu muzică clasică. Iniţial a fost Vivaldi. Împlinisem, cred, vreo cincisprezece ani, eram melancolic, nu mă iubea fata pe care-o adoram toamna, învăţa la Cantemir şi L’autunno se potrivea de minune cu gîndurile de sinucidere, avea un fabulos păr castaniu şi-acum practică homeopatia. A făcut un copil cu un alt prieten de-al meu, care n-a plecat nicăieri, în schimb e economist la Pipera. Împreună cu el am ascultat tone de Hendrix, Gentle Giant, Yes, Jethro Tull, Zeppelin, Genesis, Tangerine Dream şi atîţia alţii, după multă vreme au venit şi Coltrane, Oscar Peterson, Jarrett şi Davis, într-o ploaie torenţială, pînă cînd mi s-a sugerat să mai părăsesc un timp percuţia bebop, să-mi iau umbrelă şi să ascult sub ea de exemplu Partita nr. 2 în re minor de Bach, că Mozart n-a-nceput să-mi placă decît de vreo două luni, de cînd am ieşit din spital. De modelat nu mai modelez, nu se mai găseşte lut, doar chit, nu mai sînt melancolic, nici la chitară nu mai cînt, deşi aş putea încerca măcar pentru vînzătoarea din colţ, de la ghereta de unde-mi cumpăr ţigări, e şatenă, provocatoare, stă în permanenţă cu degetul arătător de la mîna dreaptă cu care-mi dă restul bandajat, prin gemuleţ îi văd mai ales pantalonii mulaţi, are fese graţios curbate şi o fetiţă. Aşa că i-aş putea cînta fetiţei. Degetul ăla bandajat mă pune pe gînduri. M-am oferit să i-l tratez, doar am fost medic, am tratat o mulţime de degete bandajate. Cînd am sosit la Pietroşiţa să-mi iau în primire postul la dispensar, satul avea un cimitir micuţ, elegant, cînd am plecat, doar după patru ani, ajunsese de dimensiunile unei adevărate necropole, întinzîndu-se mult în sus, pe dîmb. Am luat pentru ultima oară trenul spre casă, Bucureşti Nord, şi-am încercat, fără succes, să număr puzderia de cruci. Pe urmă am privit prin fereastra indescriptibil de murdară a compartimentului dealurile pline de bolnavi, văile înverzite pline de alţi bolnavi, sau de aceiaşi, şi pietrele de rîu ce treceau înapoi cu viteza sacadată a personalului. Unu şi treizeci de minute. Fieni. Am scos o ţigară. Cît timp a stat trenul în gara îngropată sub praful de ciment şi au urcat, precedaţi de-un minut de mirosuri acre de castraveţi şi cuvinte stricate, elevi cu capete mici şi ţărani cu servietă, am studiat cu interes grafitti-ul uriaş de pe unul dintre stîlpii podului ce se-nălţa drept în faţa mea. Scria FUCK cu roşu, semn indubitabil că vremurile se schimbaseră. Era în aprilie 1990. Fusesem definitiv conectaţi la civilizaţie, de-acum încolo urma să fim fericiţi, rafinaţi, fotogenici, de-acum încolo aveam să scriu aşa cum doream. Mă puteam în sfîrşit dezlănţui şi eu. Am pipăit în buzunarul canadienei hîrtia tare, cu antet, şi-n vreme ce-o pipăiam vagoanele s-au smucit. Mi-a căzut ţigara din gură. Pe hîrtie era bătută la maşină una dintre acele decizii ce-ţi transformă viaţa – eram convins că munca la o revistă literară e foarte aproape de propriu-ţi scris, cum mai tîrziu am fost convins de aceeaşi apropiere lucrînd prin diferite edituri ca redactor, greşeam („un scriitor trebuie să fie liber în ce priveşte lecturile sale, şi ultima meserie pe care-ar trebui s-o facă este aceea de redactor de beletristică”, a zis Llosa, dar nu l-am auzit la timp) –, o decizie în chip evident contra naturii: mi se accepta transferul în interes de serviciu de la dispensarul medical Pietroşiţa la redacţia revistelor Cuvîntul şi Amfiteatru. Domnea o confuzie totală prin direcţiile sanitare la acea dată, o nelinişte ciufulită, toţi erau dezorientaţi, nu mai ştiau numele anotimpului, cui să-l raporteze, erau ameţiţi, am profitat. S-au pus aşadar imediat semnăturile şi ştampilele, peste tot, pînă şi-n locurile unde nu trebuiau puse şi, voilá, eram liber ca pasărea cerului moţăind în personal. După ce FUCK a dispărut din raza mea vizuală, dincolo şi dincoace de geam au continuat să treacă oribilele meleaguri dîmboviţene ce mi-au împodobit cu depresii globulare cinci ani din viaţă, săltînd leneş în maroniu pătat cu verde de Paris pe sub liniile de înaltă tensiune. Un obez cu basca găurită şi-a revărsat burta în stînga, pe rezemătoarea de care-mi sprijinisem eu cotul de medic. L-am lovit scurt, cu cotul. Îl mai lovesc şi-acum, după unsprezece ani, şi geme. Cu toate că stau la etajul şase, de unde zăresc tramvaiele, căciulile, pensionarii cu şepci de baseball, pe una scrie Thriller, cîinii, cărucioarele, vălătucii de funingine în tornade de gunoieri, discoteca cu firma luminată ritmic NEVADA, şi studentele sau ce sînt cu pantofi cu botul lat şi decolteu care mă stupefiază de mic. Cînd stăteam la etajul doi, decolteul era mai adînc. Praful urcă pînă la mine, aşa cum stau stupefiat, se aşterne pe discuri, pe cărţi, pe casete, pe CD-uri, pe respiraţie, pe muză. În faţă am un bloc. În spate, la dreapta, la stînga, tot blocuri. Cred că şi deasupra e unul. Vizibil numai pe ceaţă, cînd sună sirena vapoarelor ce pleacă din intersecţie. Din clasa a III-a locuiesc cu plăcere şi continuă uimire la bloc, în acelaşi cartier. Pînă acum trei ani am stat la mama, şi deosebirea faţă de situaţia de-acum era că-n faţă n-aveam un alt bloc, ci un loc de veci. Cu multă verdeaţă. Am ţinut morţiş să mă mut tot în Balta Albă din două motive: mai întîi ca să fiu aproape de mama, ca s-o ajut, să-mi facă de mîncare, prima mea susţinătoare-n ale scrisului şi cel mai traumatizat critic al meu, mult mai tîrziu au apărut Mircea Martin, omul providenţial care m-a lansat la apă şi Mircea Horia ce avea să mă încurajeze să stau în apă, ca un adevărat tată (frate?) spiritual pe terasa de unde se vedeau munţii, acum nu se mai văd, a crăpat terasa, iar în al doilea rînd, acesta este cartierul scriitorilor: Matei Călinescu (chiar dacă a plecat de mult în America, au rămas totuşi urme, mai există oameni care-şi amintesc cu nostalgie că n-avea un deget), Cezar Baltag, George Almosnino, Alexandru George, Nora Iuga, Mircea Daneliuc stă pe Armenească, Tudorel Urian, Radu Aldulescu, Iosif Bordea, Daniel Cristea-Enache, Emil Mladin, unii au murit şi alţii se nasc acum, îi disting dînd din mîini în blocul de vizavi, cu luneta. Mulți sînt ţigani.

(Jurnal 4×4, din volumul Foxtrot XX, Cartea Românească, 2008)

(sursa foto: inyourpocket.com)