În floarea vîrstei şi-n chip natural ultravioleţi

Introducere (2)*

Fond sonor – Henry Purcell: Ground in C Minor

Cartea s-a numit Debut ’86. Treizeci şi patru de debutanţi, 620 de pagini. Frumoasă ca o cărămidă şi la fel de tainică şi suplă, am cumpărat mai multe exemplare pe care le-am risipit la vedere prin casă şi la spital. Eram celebru. Bolnavii au înţeles şi m-au lăsat în pace. Le citeam în ochi înţelegerea, sufereau în tăcere ca să nu mă mai deranjeze, unii chiar mureau aşa. Şi, deşi în postfaţă Mircea Ciobanu a scris că „alergătorii” dintre paginile volumului nu pornesc într-o competiţie, eu am fost convins că pornisem exact într-o competiţie, cea mai importantă dintre toate. De altfel, peste doi ani aveam să-i spun, în piaţă, unei mătuşi înmărmurite cu plasa cu leuştean în mîna strînsă la piept, că voi ajunge cel mai mare scriitor român. Tocmai văzusem Drumul spre înalta societate. Primise premiul Academiei Britanice de Film pentru cel mai bun film al anului 1958. Debutul regizoral al lui Jack Clayton era strălucit. Un adevărat model.

Din cei 34 ai acelei cărţi, singurul nume care s-a justificat a fost Rodica Palade. După ştiinţa mea, restul au dispărut într-un fel sau altul, unii poate c-au ajuns scriitori. Mă gîndesc uneori la ei şi îmbătrînesc cu diazepam şi fără cenaclu. Atunci am acceptat însă propunerea lui Mircea Martin de a-i frecventa cenaclul substantiv neutru ce vine simultan din franceză şi latină pentru că deşi nu aveam nici un chef să frecventez ceva, n-aveam cum să-mi refuz descoperitorul. Nu ştiam absolut nimic despre lumea literară, aşadar nici despre Universitas. Bine c-avea un nume frumos. Celelalte aveau nume urîte. Nu m-am dus la reuniunile lor şi nici nu m-au invitat. Pe deasupra, cuvîntul cenaclu mi-a evocat dintotdeauna imagini rurale, cu combine. Şi cu doamne înalte îmbrăcate în costum naţional care cîntă la fluier în timp ce domnii dansează graţios la lumina focului de tabără. Pare-un fenomen rezervat elitei săteşti în serile de iarnă, cînd cei prezenţi se simt bine împreună spunînd poveşti cu prefeţe, iazuri, balerine înecate şi ghicitori. Se numeşte şezătoare iar participanţii sînt uniţi prin afinităţi literare, au aceleaşi aspiraţii estetice şi un program comun, care ţine pînă cînd se stinge focul. În ciuda acestei remarcabile reprezentări mentale, nu-i zăream utilitatea, cu toate că reuniunile aveau loc vineri. Prin urmare m-am dus. Nu-i zăream utilitatea deoarece mi se părea că scrisul nu are legătură cu adunările, cu discuţiile în grup, exceptînd grupurile psihanalizabile, cu disecarea textului tău şi-al altora şi evidenţierea nervilor atinşi de cine ştie ce maladie sau, dimpotrivă, a celor frumoşi, rezistenţi, nervul optic, de pildă, cu care, dacă mai are încă globul ocular atîrnat de un capăt, te poţi juca după aceleaşi reguli omologate în copilărie pentru yo-yo. De ce să mă joc cu yo-yo cînd eu sufeream că nu urmasem Filologia. Dezavantajat fiind pînă la handicap motor din pricina asta, iar acum trebuia să mă simt la fel şi-n public. Ca scriitor n-ai nevoie de nimeni prin preajmă care să te ajute ori să te-ncurce – dacă nu eşti Ilf şi Petrov –, aşadar rămîi singur cu hîrtia feminină-n faţă, căreia-i poţi face ce vrei. Iar ca să-nvăţ ce vreau metoda a fost nu studiul maeştrilor, că n-aveam grilă universitară, ci simpla lor lectură. Cum m-ar fi putut ajuta mersul la cenaclu să-i citesc. Măcar din curiozitate ar fi trebuit să văd cum, din păcate nu eram curios. Eram numai obligat de recunoştinţă. Şi ce altceva putea fi decît o resuscitare prin subterane, de pildă a boemei pariziene, româneşti, de la 1900 şi ceva după-amiază, cînd purtam pălării cu boruri largi şi treponeme. Sau sfioşi bacili Koch seara, prin plămîni cu monogramă, semn al talentului şi fizicului firav dar indiscutabil timp de cel puţin încă un an, dacă te duci la munte, acum au apus zilele lor, s-a inventat hidrazida. Pe de altă parte, boema pariziană de început de secol e frumoasă numai la Paris şi la începutul secolului, vorbesc de al XX-lea, deci n-avea cum fi autentică nici măcar în Bucureştiul întunericului, orice asemenea încercare, cu toate că binefăcătoare pentru artişti, vorbesc de trupul iar nu de arta lor, neînsemnînd decît un refren, şi încă unul stins, fluierat printr-un decor sărăcăcios. Chiar dacă fragmente de sonată se auzeau la etaj, din sălile de muzică de unde izbucnea uneori violoncelul furios. Asta zic eu, în anul 2002, prin martie cu părul căzut şi şosete de culori diferite. Cine ştie ce voi fi zis mîine.

Nu-mi pare rău că m-am dus. Atunci îmi părea. Mai ales că picam în cenaclu direct din trenul de navetă, îngheţat, obosit, pe-ntuneric, scîrbit de viaţa la ţară unde se năştea întruna ceva veşnic, capital, oul, iar corolarul teoriei zigotului, omul de la ţară, îl mînca dogmatic, precum Columb abia aşteptam să fac un duş, să înfulec o friptură, să pipăi o conductă de apă caldă, să mă plimb printre blocuri, să fac genuflexiuni. Recunosc că-n ciuda rezervelor mele, a fost destul de interesant. Era într-adevăr un grup de literaţi ca-n definiţie, nici unul dintre ei deocamdată recunoscut, nu neapărat cu trăsături estetice ori temperamentale comune ci cu un acelaşi, debordant entuziasm, aproape virginal, erau sincer tineri, fără ifose, înţepeniri de azil academic şi orgolii la ploscă, plosca de argint a mexicanului ce asistă la acel inubliabil jam sesion cu Vivaldi şi Händel, aia da, stătea-ntr-un colţ, cît despre program, dacă fusese vreodată vorba de aşa ceva, atunci nu s-ar fi putut referi decît la libertatea fiecăruia de-a scrie şi citi şi critica cum îi trecea prin minte. Chiar şi-n zilele cînd era frig sau se stingea lumina şi se suspenda reuniunea. Nu ne păsa prea mult de beznă. Fiindcă se luau în discuţie însorita estetică, splendoarea unui verb plasat în iarbă, harpa de iarbă şi adîncimea unei pauze, cenaclul fiind mai ales de poezie, nu societatea ce se-nchidea în urma noastră odată cu uşa, n-am auzit pe nimeni în rolul unui Maiakovski contemporan în tricou eroic dar îmbrăcat pe dos, recitînd într-o germană aproximativă versuri de subminare a secerelor şi ciocanelor de pretutindeni bătînd. Probabil că simpla adunare a unor artişti într-un loc ferit de binecuvîntarea colectivă putea fi considerată în anii ’80 subversivă, doar trăiam vremuri în care printr-o simplă expiraţie ţi se părea că scoţi aburi clandestini, însă dacă ar susţine cineva astăzi, la doisprezece ani de la răscoală, că un cenaclu era o formă de curaj, luptă, disidenţă, ar exagera. Era o formă de viaţă a unei tinereţi literare, identică cu aceea a unui trilobit. Ori iguană, cactus, peştişor de aur fără puteri miraculoase. Un exerciţiu de expresie, o frondă inofensivă, fiindcă nimeni nu inventa versuri cu portret de mari dimensiuni pe-o stemă mică, dar nici cu grîu pe mormîntul patriei, care era gata. Nu se dezlipeau scrisori închise sau triluri feroce. Desigur, din cînd în cînd, se mai auzea o împuşcătură în lanul de secară trecînd pe deasupra scaunelor ca o ploaie de alice, ba se iveau şi imagini acute, metafore cu adresă directă, metatext fără text, apropouri, bancuri iambice, numai că într-o lume aflată-n vertiginos picaj invers spre culmi cu mistreţi dezvelindu-şi sub buza de sus colţii poleiţi, totul era aluzie, lunecînd spre iluzie pînă la vertij. Proces ce nu putea stîrni decît un casnic fior poetic supraveghetorilor, şi ei o aluzie, un miraj, despre a căror existenţă am aflat abia zilele trecute, vorbind despre acest preambul cu Mircea Martin pe vremea cînd încă mai era directorul Editurii Univers, el punea întrebările. Fiind noi în floarea vîrstei şi-n chip natural ultravioleţi, ultrarevoltaţi de ce era în jur, nu făceam însă altceva decît să ne jucăm ca fetiţele cu chibrituri. Şi, pe atunci, cel puţin mie nu-mi păsa de pseudoblepsii, eram ocupat cu închipuirile, cu elanul, cu focul. Mi se părea, voiam să mi se pară, că literatura adevărată nu face contact cu realitatea, cele două fiind despărţite definitiv, demult, printr-o cezariană divină. Universitas era un spaţiu privilegiat unde ne durea într-un loc aparte de politică şi ideologii. Cum probabil le durea şi pe ele de noi. În afară de asta, e posibil să ne fi simţit oarecum protejaţi, prin subconştient mijindu-ne senzaţia că sîntem feriţi sub umbrela domnului profesor cu dragoste, ne apără el cumva, Peter O’Toole în semiîntuneric, n-o să ne lase să ne ia miliţia. Faptul că existau aceste conspiraţii literare constituia, poate, o provocare, un rozitox, un ochi triunghiular de pisică, dar presupun că nu ne lua nimeni în serios. Bun, grupul nostru a fost supravegheat, eu habar n-am avut. Nici nu m-am gîndit vreodată cu atenţie la aşa ceva, mă duceam acolo pentru literatură. Iar adevărata supraveghere a făcut-o timpul. Dintre tinerii acelor vineri rămînînd cîţiva care-i reclamă-n continuare atenţia. Cînd spun tineri, nu-nseamnă că fenomenul nu ştiu dacă biologic, nu ştiu dacă normal m-ar împinge vreodată să idealizez anii ’80, aşa cum se-ntîmplă cu bătrînii care-şi aduc aminte de armată cu bucurie umedă pe băncuţele din faţa blocului. Ar fi imposibil să mai idealizez ceva. Nu mai am cu ce. Ne-au extirpat organul responsabil cu imaterialul încă de pe vremea cînd ne legau la gît cravata roşie, cît se poate de strîns, mulţi expiind sufocaţi lîngă stîlpii pe care se-nălţa drapelul din curtea şcolii. Mă gîndesc la chipurile lor lipite pe gazeta de perete, în coloana cu pionieri morţi, fruntaşi la învăţătură, sau la scările late pe care urcam învăluiţi în fum de ţigară şi-un profund aer de singurătate laterală pentru a ajunge în sala de clasă unde se ţinea cenaclul şi se desfăceau în două ore solitudinea, cravata, puteam în sfîrşit respira, circular, în jurul mesei.

*Foxtrot XX, Cartea Românească, 2008

(sursa foto cover: keepcalm-o-matic.co.uk)