Gurmandul canibal*

Fond sonor: Jutta Hipp Zoot Sims 1956 Just Blues

Veverițele mele dragi, hai că v-am găsit o carte şi de noapte şi de bucătărie. Culmea este că-i vorba de un roman foarte bun, aşa că, dacă nu-l înţelegeţi, treceţi pe la mine să vi-l explic, am şi baghetă de dirijor. Zic dirijor deoarece volumul seamănă cu o simfonie (iertată-mi fie comparaţia uzată), aşadar are trei părţi diferind de cele obişnuite ale lucrărilor de gen, prin durată: o introducere, un Allegro furioso de numai două pagini jumătate, absolut fabuloasă, care poate fi cîntată independent pentru că seamănă cu o superbă proză scurtă; un Andante lung (130 de pagini), pe care va trebui să-l detaliez; şi un Allegro macabre de vreo 70 de pagini, în care tema principală, enunţată în prima parte, este reluată cu forţă şi te ţine în suspans.

Dar mai întîi trebuie să vă spun că atunci cînd am primit cartea m-a mirat numele editurii, Vellant, nu mai auzisem de ea. Acum, după ce-am terminat de citit, simt nevoia să-i felicit pe oamenii de-acolo. Iată, o editură mică ce a publicat o carte excelentă, de tipul celor ce apar la Polirom, Humanitas, Curtea Veche. Nu trebuie să ştii spaniola ca să-ţi dai seama cît de grea a fost traducerea. Ei bine, Ilinca Ilian (alt nume necunoscut mie, dar care sigur îşi va face loc în cercul marilor hispanişti) a reuşit o performanţă de excepţie, lectura e o adevărată încîntare. Şi faptul este cu atît mai îmbucurător cu cît, deja după al doilea capitol, îţi dai seama că tehnica lui Balmaceda seamănă cu aceea a unui uriaş stilist, Alejo Carpentier, aşadar, cu atît mai dificil de transpus în româneşte.

Bun, şi acum să vedem despre ce e vorba. Despre un roman negru în care sînt implicate cinci generaţii de bucătari. Roman negru ce-şi depăşeşte graniţele, făcînd incursiuni în istoria Argentinei secolului XX; după cum s-ar putea să ştiţi, ţara asta, ca şi colegele ei de continent, a trecut prin tot felul de dictaturi, revoluţii, nenorociri. În spatele reţetelor culinare care abundă în Manual (şi pe care ar trebui să le încercaţi ca să mai faceţi o abatere de la porcăriile semipreparate pe care le pregătiţi pentru soţii ce se întorc obosiţi de la muncă, că amanţii nu mănîncă aşa ceva) se află o sumedenie de torturi, execuţii, dispariţii de persoane. E drept că tema părţii a doua a cărţii este o saga a cinci generaţii de bucătari, pretext pentru priviri cu lupa în socialul cutremurat şi întins pe zeci de ani al ţării, însă mi s-a părut că ambele războaie mondiale şi o sută de ani de tristeţi argentiniene sînt tratate (nici nu puteau fi altfel în economia cărţii) cam străveziu şi-n goană. Dacă ai un asemenea motiv, ori îl descrii în 1700 de pagini, ori faci o poezie. În plus, mărturisesc că de la un moment dat nu am mai fost capabil să urmăresc reţetele culinare vehemente (nu-mi place din cale-afară să mănînc, astfel încît toate ingredientele şi grămezile interminabile de amestecuri exotice m-au lăsat rece, ba chiar m-au cam iritat), fiind nevoit să le citesc pe sărite. Pe de altă parte, recunosc că pentru un gurmand sau o femeie interesată de bucătărie – nu ca voi – cartea este cît se poate de ispititoare. Dar ăsta-i un reproş fără importanţă. Semnificative sînt ironia (tot de tip Carpentier, decisivă ca o katana) şi ideea cărţii: violenţa fără limite care zace în oameni şi poate conduce la inimaginabile atrocităţi, printre ele, canibalismul. Care, dacă e folosit cu talent şi devoţiune, poate duce, la rîndul lui, la inventarea unor minunate feluri de mîncare – aviz românilor în criză.

(text apărut în „Ursulețul lui Freud”, Curtea Veche Publishing, 2015)

*Carlos Balmaceda, Manualul canibalului, Editura Vellant, 2008

Foto de pe alexmartinescriba.com