Răzvan Petrescu 
Fond sonor: Vangelis – Aquatic Dance
Einstein a propus astrofizicienilor două modele de univers, unul care se dilată şi altul care se comprimă, datorită gravitaţiei, i-a îndemnat să aleagă şi ei au zîmbit, nu, nici gînd, nici una nici alta, universu-i static, la începutul anilor treizeci Hubble s-a uitat prin telescop şi a descoperit că-n realitate se dilată, apoi a apărut teoria c-o va face tot mai lent, pînă la un moment dat după care va-ncepe să se contracte revenind în punctul iniţial de unde a-nceput totul, Big-Bang-ul, apoi o nouă explozie şi tot aşa, ca o armonică. Model acceptat timp de 60 de ani, pînă-n urmă cu vreo şase luni cînd s-a făcut o descoperire dramatică pentru poeţi: universul nu se dilată din ce în ce mai încet, ci din ce în ce mai accelerat, în consecinţă, nu se va mai comprima niciodată. Expansiunea lui se va petrece la infinit, galaxiile se vor tot îndepărta unele de altele astfel că, peste ani, distanţa dintre noi şi cel mai apropiat sistem de aştri va deveni atît de inimaginabil de uriaşă, încît nici măcar lumina nu va mai reuşi să o parcurgă. Nu vom mai vedea nici un sistem, nici o constelaţie, nici un quasar, nici o cale lactee. Nu vom mai vedea nimic. Fără urmă de stea, nici măcar căzătoare, cerul va fi cu desăvîrşire tăcut, mut, negru. Mort. Adio, muzica sferelor. Astfel încît simt nevoia imperioasă să scriu despre comete, acum cînd încă le mai pot zări şi cînd încă mai sînt alcătuit din praf de stele, asta o spun alţi oameni de ştiinţă, we are star dust, zic ei, zinc, nichel, crom, Crosby, Stills, Nash & Young în sistemul nostru osos. O altă zi în care-am simţit nevoia irepresibilă de a scrie ceva, porcării, recunosc, a fost aceea compusă din mai multe zile cînd îi făceam curte Maşei şi nu izbuteam s-o conving să trecem la deşucheate îmbrăţişări cu nimic, nu poţi fermeca o fată adusă din Rusia prin trenul cu cunoştinţele tale despre anatomie care-s şi ale ei, nici cu cîntece, nici cu cărţi scrise de alţii. Atunci am hotărît să scriu eu una, m-am gîndit instantaneu la premiul Femina. Nimeni nu rezistă la aşa ceva. Mi-am cumpărat maşină de scris. Chinezească. Din păcate, deşi am avut şi un Consul iar acum am primit cadou de la Mihai Simionescu un laptop, bănuiesc că n-am dobîndit nici măcar un nanometru de nemurire, cu toate că drumul practicat, şi cel mai scurt pentru asemenea scop, părea a fi proza scurtă, de-aia am şi ales-o. Truman Capote: „Dacă este exploatată cu seriozitate, poate fi cea mai disciplinată şi mai dificilă formă de scris din cîte există. (…) Cred că o povestire poate fi ratată de o greşeală de ritm într-o frază, mai ales dacă are loc la sfîrşit, sau de o eroare de parafrazare, şi chiar de punctuaţie. (…) Fundamental, mă consider un stilist, şi stiliştii pot deveni obsedaţi de plasarea unei virgule, de greutatea unui punct şi virgulă. (…) Da, există şi un astfel de animal ca un nestilist. Numai că nu sînt scriitori. Sînt dactilografi. Dactilografi care înnegresc kilograme de hîrtie cu mesaje diforme, oarbe şi surde”. „Stilul (în literatură) este o amprentă a sufletului la fel de precisă, de unică, întocmai cum amprenta degetului reprezintă actul de identitate al criminalului.” (Andrei Bitov) „Amprentele e cînd punem mîna pe clanţă, rămîn degetele acolo şi le găseşte poliţia.” (Sorinel, 5 ani) Somerset Maugham trage linie: „Există trei reguli ale scrisului. Din păcate, nimeni nu le cunoaşte”. Ader în chip absolut la aceste afirmaţii. Stilul mi se pare nu mai important decît fondul, dar categoric indispensabil. Se scrie prea mult, observ, din toate unghiurile, fără discernămînt, pasiune, atenţie, răbdare, talent, fără umilinţă, fără strădanie, fără nimic. Toţi au cîte ceva de spus. Şi-l şi spun, pe nesfîrşite coli editoriale. Şi se şi cumpără. Sigur că la început a fost cuvîntul, dar dacă şi la sfîrşit va fi la fel, am băgat-o pe mînecă, cred că la propriu, cine ştie de ce frază mirobolantă, chiot ori termen imitativ vom avea parte. Despre stil, în ziua de azi, se aude tot mai rar. Pare ceva demodat, ieşit din uz, fără promo, fără efect, dar cu feisbuc. Or, la o carte nu se ajunge decît printr-o tehnică superioară, iar la o tehnică superioară nu ajungi decît după ce aştepţi, cauţi, alergi, transpiri ca un apucat şi te roteşti prin cameră, pe stradă, prin oraşe, cu ochii ieşiţi din orbite, prin memorie şi prin imaginar, după ce reglezi la milimetru sonorităţile, perspectiva, volumele, cromatica. Altfel, oricine poate scrie un roman-fluviu despre cum l-a părăsit iubita în gară lîngă ţîşnitoare. Şi cum a mîncat el pe urmă o pungă întreagă de seminţe agricole de tristeţe pe peron. Aşa te laşi de scris. În ziua în care-o citeşti pe Danielle Steele. Iar cînd ai atins acel maximum în ce priveşte tehnica, e posibil să nu mai poţi scrie. Să vrei să te bucuri de viaţă. Să-ţi iei automobil. Să-ţi cumperi jucării la care-ai jinduit ani în şir şi să mori. A scrie sau a nu scrie, vorba lui Hamlet. Ultimele cuvinte ale piesei sînt de fapt o indicaţie de regie în acest sens: A dead march. Exeunt, bearing off the bodies; after which a peal of ordnance is shot of.
