Doctor literar

Jurnal 4X4 – Preambul (1)

Fond sonor: BB King and Eric Clapton – The Thrill Is Gone

12:04, 7 martie 2002. Sîmbătă. Sînt opt lucruri pe care orice femeie trebuie să le ştie despre sex. Redau răspunsul la întrebarea încărcată de emoţie desprinsă dintr-o scrisoare primită la redacţia revistei Elle: „Am tot auzit vorbindu-se despre punctul G. Dar chiar există?” Ciprian: „S-a discutat enorm, ani în şir despre asta, înregistrîndu-se opinii divergente, polemici, dar existenţa lui nu a fost verificată cu mijloace obiective. Dacă vrei să verifici în ce măsură eşti dotată cu un astfel de punct al plăcerii absolute, există o procedură aproape clinică pentru aşa ceva: odată bine umectate, introdu două degete în vagin şi pipăie zona corespondentă din spatele buricului”. Chiar dacă e traducere şi adaptare, răspunsul sexologului ne lasă nedumeriţi în mai multe locuri ale plăcerii. Cel mai fierbinte dintre ele fiind cum ajungi, din punct de vedere anatomic, în zona corespondentă din spatele buricului. Ca să te pomeneşti acolo prin vagin, acesta din urmă trebuie să aibă dimensiuni ieşite din comun sau îl poţi întinde cu hotărîre şi multă forţă pînă intri în colul uterin, introduci două degete bine ascuţite, după care perforezi uterul, şi, dacă te afli acasă, aşa cum e mai normal, rămîi fără uter, fără punctul G, cu peritonită şi satisfacţia c-ai verificat cu mijloace obiective o existenţă echivocă, unele neclarităţi necesită sacrificii chiar la domiciliu.

Domnul director a adormit, după ce a aruncat prin toată casa timp de o oră diferite obiecte, un bibelou, motanul, mingea, portretul artistului la bătrîneţe, gîndacul sonor şi chitara, care s-a spart. O am de 18 de ani, tocmai îi cumpărasem un nou set de corzi. I-a crăpat placa din spate, splendidul instrument nu mai emite acum decît sunete alterate. Bemoli. Am recuperat însă coardele, cu care pot inventa un joc de societate. Un ghem, un joben, o plasă, o spînzurătoare. Aşa i se spune acum în casă lui Andrei, domn’ director, pentru că aruncă. Are un an şi jumătate şi, după cum se vede, e deosebit de muzical. Ca şi mama lui, pe care-o aud cîntînd în norvegiană prin bucătărie. Îi ascult şi pe cei de la Modern Jazz Quartet, cu Bluesology şi recitesc întrebările lui Ştefan Ion Ghilimescu pentru interviul ce va apărea în Calende. Prima, cu un semn de întrebare plin de căldură bătut la maşină: „Ce era în mintea ta acum 12 ani?“ Intru în camera mea (după fiecare mutare camera de lucru devine tot mai mică, acum este atît de îngustă – cel mai îngust birou din zonă –, încît următorul pas nu poate fi decît sicriul) şi trec pe Mozart, Concertul pentru pian nr. 20 în re minor, cu Daniel Barenboim pe care i l-am împrumutat lui Saşa pentru fundalul sonor de la crematoriu, cînd şi-a incendiat tatăl, pe Allegro s-au deschis trapele şi coşciugul a glisat în cuptor, pe Romance s-au aprins flăcările, iar ultima mişcare a ajutat combustia, amintirile, viaţa de apoi, lumea a fost impresionată. Aş fi putut să-i dau şi o sonată de Beethoven, Appassionata, Barenboim îl cîntă pe Beethoven ca pe Mozart, gingaş, identic, nu ştii care-i unul şi care celălalt de nu cumva o fi acelaşi compozitor. Mă uit din nou la întrebare şi-ncerc să recuperez din bezna memoriei ce era, de exemplu, în mintea mea în luna mai, acum 12 ani. Nu prea mai era mult, tocmai ieşisem din primul spital de boli nervoase dintr-o lungă şi valoroasă serie. Vrăbiuţele ţopăiau pe alee ciripind vesel, înverziseră pomii, acoperişurile, trenul continua să vină pe aceeaşi rută. Stătusem tot timpul ăsta la coadă la bilete, două luni încheiate, şi nu mă mai simţeam înfricoşat de statutul scriitorului sub dictatură, mai degrabă mă simţeam ofilit. N-aveau întotdeauna bilete. Cînd trebuie să stai în gară zi şi noapte nu poţi fi decît palid sau obosit, cu perspectiva căzută pe dale. Printre stampe japoneze şi bălţi triste de urină – mulţi făceau pipi sub pervazul ghişeului. Eram hirsut, deoarece nu ne lăsau cu lame de ras în rezervă şi nici pe peron. Nu ştiu de ce m-a întrebat Ştefan ce cred despre statutul scriitorului dinainte de ’89, pe vremea aceea nu făceam altceva decît să-mi doresc din răsputeri să ajung scriitor, nefiind convins absolut deloc că aş fi aşa ceva. Acum sînt tată. Dar la fel de mirat că, după atîţia ani, s-a păstrat impresia că eram tată. Că nu-mi pierdusem iluziile. Ba mi le pierdusem. Altfel de ce m-aş fi dus să-mi facă oameni cu bonetă surprize, injecţii şi, după un timp rezonabil de gîndire, de ce m-aş fi externat, cînd la spital erau atîtea bucurii, insecte, infirmiere, supă. Asistente prelungi. Pe care-am încercat să le hipnotizez, dar medium n-am reuşit să fiu nici măcar cu sora şefă, care-avea o barbă mică. Şi dezaprob părerea bunului meu prieten de la Tîrgovişte, urît oraş, potrivit căreia „luasem pe umerii mei durerile complicatei maşinării omeneşti”. Care maşină, care dureri, care umeri. Eu n-am umeri. Am o privire gri, intermitentă. Ea mă-mpiedică să fiu uman. Ideea cu pornirile mele de-a căuta leacul universal o avea şi Mircea Martin, care scria undeva: „Impresia de răutate pe care riscă uneori să o lase o astfel de proză e numai aparentă, cinismul reprezintă pentru autor un mod de-a instrui şi chiar – paradoxal – de-a iubi”. Declar aici după o mie de ani că răutatea nu este aparentă, e adîncă şi cursivă, iar cinismul reprezintă pentru autor exact ceea ce reprezintă pentru orice om responsabil. O tehnică de respiraţie. În nămol. O tuşă de culoare pe pantaloni, o notă gravă, noaptea, la concert, o alarmă. O explozivă posibilitate de a fiinţa microscopic în farfuria zeilor. În nici un caz de-a instrui. Marea mea sensibilitate şi antidepresivele îmi refuză umanitatea de orice natură. Combinate cu alcoolul, aceste substanţe halucinogene îmi interzic s-o iubesc fie şi la modul paradoxal. Concomitent, marea mea sensibilitate şi antidepresivele mă ajută vizibil să îndrăgesc oamenii. Acum aş fi încîntat să salvez nu doar un singur individ, ci întreaga planetă. O a doua posibilitate de a deveni bogat şi faimos, prima fiind cîştigarea concursului „Vrei să fii miliardar?”. E totuşi straniu că, plecînd eu de la Céline, am ajuns în catalog drept un soi de doctor literar ce vrea cu orice preţ să vindece, să domolească, să calmeze, să ungă. Nici prin cap nu mi-a trecut. Dar, cine ştie, s-ar putea să aibă dreptate criticii. Mă gîndesc că mi se-ntîmplă să plîng tot mai des de la un timp. De pildă, zilele trecute eram în metrou şi citeam toate numele lui Saramago. Cînd am ajuns la pasajul în care bătrîna doamnă singură îi sărută mîna lui don José, mi s-a pus un nod în gît. Şi mi s-au împăienjenit ochii. M-am uitat pe furiş la cei din jur, oameni tăcuţi, muribunzi ce se duceau undeva, ei s-au uitat la mine cu scîrbă, nu mi-a dat nimeni o batistă să-mi suflu nasul. Abia după o staţie, Eroilor, unde ar fi trebuit să cobor, mi-a dispărut nodul. Probabil asta înseamnă că vreau să fiu de folos universal, să alin, să sparg lemne. Deşi nu mi-a plăcut nici o materie din toată medicina, exceptînd cursurile de teorie literară şi restaurantul Bucium, unde mă alăturam studenţilor de la Arte Plastice, pe vremea cînd vărul meu era student. Acum, aşa cum v-am spus, nu mai e nici student şi nici văr. Ieri i-am dus o floricică-n gînd, la ceea ce s-ar putea numi ultima lui casă.

(sursa foto: cuangelikue.blogspot.com)