Despre sensul vieții, fragile cititoare

Jurnal 4X4 – Preambul (2)

Fond sonor: Softly, as in a morning sunrise – Helen Merill

Ce mai era prin mintea mea pe-atunci? O nevropată tînără în halat liliachiu şi cu ruj strident întins provocator pe tot obrazul, împreună cu care mă uitam seara la televizor la meci. Un măr în floare. Naveta pe care-o reluasem de curînd, gîndul reconfortant al sinuciderii, coperta primei mele cărţi, iepurele personal de la dispensar, silueta superbă a Maşei, ochii, părul, seringa cu care dormea sub pernă, cronicile pe care le-aşteptam cu înfrigurare prin reviste, năpîrlirea, rostul vieţii. Greu de spus dac-am căutat o noimă acestei lumi pentru a mă salva, cred că n-am făcut decît s-o descriu ca să-ncerc să mă salvez. Ştiţi cum e, fragile cititoare, abia aştepţi să-ţi povesteşti coşmarul a doua zi, la micul dejun, te eliberezi, te simţi din ce-n ce mai bine, în special dacă-l povesteşti cu mîna pe genunchiul fierbinte al iubitei, are douăzeci de ani, e-atît de proaspătă, te ascultă cu ochii mari, ca un copil, rîde. Pe urmă mîna urcă, coşmarul se destramă, ceaşca cu cafea se sparge, se răstoarnă scaunul şi după 9 luni apare-un nou-născut. Puterea de redempţiune a cuvîntului… zice Ştefan. În sens religios, am dubii că te poţi mîntui prin cuvînt, mai ales dacă-l obligi să facă proze scurte. În oricare alt sens, te poate ajuta, teoretic, să-ţi păstrezi identitatea. Izbăvindu-te de ceilalţi, pe care nu-i mai auzi. Pentru asta trebuie însă să fie ascuţit, prelung, vibrant, e musai să vorbeşti întruna, fără modulaţii, să scrii la fel, numai scrisori. În ce priveşte noima, nu sînt convins că lumea ar avea-o. Capătă doar, uneori, momente de insuportabilă frumuseţe. Nu scop. Justificare. Nici n-ar avea nevoie. Nu este-un motiv de disperare. Marele motiv de disperare este moartea. Decesul continuu. Trenul.

Între Galaţi şi Brăila, un grup de femei a furat zece metri de traverse. Circulaţia se întrerupe; calea ferată va fi repusă-n funcţiune abia peste o săptămînă.

Şi astfel istoria CFR se va opri şapte zile în acel loc. Odată cu istoria personală a celor care mergeau pe acea rută. Relaţia mea cu istoria (răspuns la o altă întrebare) este sincronă şi de natură fotografică. Nu-s un fotograf de instantanee, de front, acolo-ţi poţi pierde viaţa şi cine mai ştie ce altceva, ci un oarecare artist de expoziţie, ce are nevoie de fundal pentru un portret, plopi, să zicem, frumos aranjaţi pe-un poster uriaş cu litoral. Sau o vază. Ca să (de)scrii pe hîrtie, fotografică sau velină, e necesar ca subiectul să stea nemişcat. Altfel poza nu iese artistic. Se pierd contururile, detaliile relevante, porii, linia nasului. Subiectul scriitorului fiind societatea, literatorului îi este absolut necesară o societate bine fixată în şuruburi în faţa obiectivului, nu una care-o ia la fugă după ce-ai potrivit cu răbdare distanţa, timpul de expunere şi deschiderea diafragmei, ce-ar mai fi să vezi pozari alergînd din răsputeri odată cu subiectele. Doar un subiect nemişcat poate activa reacţii, fixator, ură, dragoste, developare. Spre disperarea artiştilor, lumea-n care ne facem că trăim se găseşte într-o permanentă agitaţie, se transformă de la o zi la alta, ba chiar în fiecare oră. Nu cunosc nici un scriitor cît de cît remarcabil care-a izbutit să scrie ceva cît de cît remarcabil într-o societate aflată-n plină metamorfoză ca Frankenstein din care-o să iasă Monica Bellucci în pagină. Poate fi şi invers. Sînt destul de ipocrit cînd înşir lucrurile astea, fiindcă de regulă privesc lumea scrutîndu-mă-n oglindă, tu scrii numai despre tine, mi-a zîmbit odată Florin Iaru la o măsuţă unde stăteam cu un premiu-n faţă, o statuetă lugubră, atît cunosc, atît scriu, am vrut să-i răspund şi-n loc de asta am spus da. „Scriitorul contemporan este, ar trebui să fie unul dintre puţinii depozitari ai lucidităţii. Este de altfel singura posibilitate pentru a rezista într-o societate asediată de informaţii, propulsată de mitul succesului. Pentru scriitor ca şi pentru public, tehnologia apare ca o lavă incandescentă. Nimic n-o mai poate stăvili: discurile laser fagocitează biblioteci uriaşe, videocasetele digeră secole de cultură, cu fiecare buletin de ştiri difuzat de reţelele de televiziune distanţele se pulverizează, fusurile orare dizolvîndu-se, sub umbrela magică a satelitului, într-o simultaneitate paralizantă. Atît de concretă, atît de credibilă, realitatea – cumulată, strînsă, topită în şuvoiul informaţional – captează necontenit atenţia individului, fixîndu-l inevitabil într-un prezent perpetuu. Memoria, prima victimă a acestui covîrşitor asalt, se aplatizează. Cît de viabilă mai este poziţia scriitorului în aceste condiţii? Nu cumva viziunea, limbajul, personajele sale se supun şi ele acestui ritm devastator, iar autorul, în loc să unifice secvenţele realităţii în limpezimea textului, capitulează în faţa lor devenind el însuşi, printr-un exerciţiu mimetic, excesiv de obedient, un produs, desigur epatant, cum nu poate fi decît un produs al acestei realităţi pe care tocmai discursul său ar fi trebuit s-o interogheze prin tensiunea scriiturii?” (Octavian Roske, prefaţă la antologia Proză americană contemporană, 1989) 1989! Chiar că prezent perpetuu. Lăsînd la o parte discurile laser şi videocasetele care înghit bibliotecile pline de praf, foarte bine c-o fac, textul este de-o contemporaneitate clar imorală. Philip Roth: „Scriitorul american de la jumătatea secolului XX trebuie mai întîi să înţeleagă şi abia apoi să descrie” (şi cum să înţelegi ceva aflat într-o necontenită cursă de viteză, nici nu vezi ce e), „trebuie să prezinte credibil ceea ce se înfăţişează înaintea lui ca realitate americană. O realitate care stupefiază, inhibă, înfurie, devenind pînă la urmă o povară pentru imaginaţia limitată a scriitorului (cursivele mele). Actualitatea ne depăşeşte permanent talentul, civilizaţia lansînd asupra noastră imagini pe care orice romancier le-ar putea invidia”. Despre ce este vorba. „Este vorba de saturarea individului cu informaţii, reducerea vieţii la noţiunea de profit, o noţiune abstractizată în nenumărate forme, de transformarea vieţii într-un construct ambiguu în continuă mişcare, o masă de cuvinte şi imagini al căror sens a fost suspendat, şi a căror realitate este îndoielnică, incognoscibilă. (…) Fiindcă în timpul său liber, homo faber nu se transformă într-un homo aestheticus, ci într-un homo televiticus.” (Larry McCaffery) Şi: „Realitatea a brutalizat cuvîntul prin excesul de comercializare, prin sloganuri, prin inflaţia de jargoane, prin confortul oferit de televiziune. Nu există remedii”. (Donald Barthelme) E şocant cît de cunoscut sună totul. Nu ne rămîne de făcut decît să-nlocuim „american” cu „român”, şi realitatea americană din urmă cu 50 de ani se va suprapune perfect şi promiscuu peste realitatea românească de-acum, distanţele temporale, geografice, istorice, socio-culturale şi de orice fel anulîndu-se într-o confuzie grotescă de tip schizoid; vedem cam acelaşi scriitor, suferind de aceleaşi manii şi migrene, într-o aproximativ aceeaşi realitate. Şi cînd te gîndeşti la isteria cu care se vorbeşte la noi în mileniul trei despre televizor şi realitate şi informaţie şi moartea culturii, de parcă s-ar descoperi cine ştie ce continent spiritual, arcul voltaic, America. Uite de cîte ori a fost descoperită, drăgălaşele mele cititoare, pînă şi de americani. Destul de întristător străvechiul fenomen actual pe care sîntem obligaţi să-l inventăm şi să-l trăim, care ne arată ca un ecou, ca picătura chinezească, de argint, în creştet, că experienţa n-are nici cea mai mică legătură cu realitatea – chiar dacă-i similară cu una de demult, deşi de pe alte meleaguri –, nici un impact asupra ei, nu o poate modifica, retuşa, îmbunătăţi nici cu o singură notă.

Cum lumea nu are încă repere, ancoră, greutate, e aproape imponderabilă, cu toată greutatea ei aparentă de societate pe care-o mănîncă porcii cu mărgăritare cu tot, dacă te loveşte camionul scrisului în zilele noastre, ghinion, trebuie să te mişti pe hîrtie cu o viteză egală cu aceea a mişcării browniene în mijlocul căreia te afli, în ochiul ciclonului mititel, pentru că balcanic, ţinînd seamă de citatele de mai sus, avertismente inutile date cu atîţia ani în urmă. Mai bine scrii la ziar. Distanţarea nefiind suficientă, lumea nefiind stabilă ca să-i spui păsărica, eşti condamnat la editorial sau pauză de respiraţie. Motivul insuficient însuşit al distanţării (vezi Roth) explicînd de ce atîţia scriitori înverşunîndu-se să scrie din mers, orice, oricît, dar neapărat acum, traforează ca la lucru manual cărţi lipite unele de altele prin lipsă de relevanţă. Aşa cum există copiii străzii, există şi handicapaţii literaturii. Care au însă poze frumoase pe copertă şi o strălucitoare suprafaţă boltită înăuntru, uneori. În cel mai bun caz scriitorii se iau la întrecere cu ziarele, mai nou, online. Acest cel mai bun caz fiind şi cel mai rău. Să mai citim o dată ce-au zis americanii, n-are nici un sens să intri-n concurs cu mass media, e prea mare diferenţa de greutate, viziune, orientare turistică, o asemenea întrecere-i ridicolă, o pierzi din start, şi mai e şi la fel de stupidă ca bîzîitul curselor de formula I. Conduce două ore ăla care-i din start pe primul loc iar în final cîştigă, nu vezi o depăşire, un derapaj, o gravidă, un accident, o tribună secerată ca pe vremuri de-un motor McLarren propulsat cu 250 de km pe oră, pentru că de fapt asta aşteaptă toată lumea dar nimeni n-o recunoaşte, şi la sfîrşit toţi aplaudă. Probabil că trebuie să mai aşteptăm pînă să scoatem capodopere pe bandă rulantă, ca dacii, care n-au lăsat nici un singur cuvinţel scris pentru posteritate, s-au găsit în schimb ulcioare, pumnale, brîie, inele, n-aveau edituri, ei şi, ce dacă. După cum se vede, nu sînt de acord cu definiţia lui Marc Vernet: „Povestirea permite istoriei să ia contur, căci istoria ca atare nu există”. Sau sînt de acord?

(sursa foto: dailymail.co.uk)