Clipe de fericire. Portocalii.

Fond sonor: Django Reinhardt – Blues en mineur

În ’76 Bucureştiul era destul de straniu, un oraş înviorat de o înfiorătoare epidemie de febră roşie. Nu murea nimeni, nu exista leac pentru vindecare, cerul era plat.

Depanarea oamenilor n-a avut în mişcarea întîi a dansului nici o legătură cu literatura. Facultatea am făcut-o fiindcă aşa mi-a sugerat tata, cu un rictus de bunăvoinţă sardonică, iar scrisul l-am învăţat deoarece reprezenta un mod la îndemînă de a ajunge nemuritor ceva mai repede. Şi-am ajuns acum atît de nemuritor, încît nici măcar nu-mi mai pot face asigurare pe viaţă. Asta-nseamnă că dacă mai stau mult în poziţie de imortalitate îmi vor rămîne nevasta şi copilul fără fonduri. Aşa cum au rămas familiile celor pe care i-am îngrijit în scurta şi i-aş zice strălucitoarea mea carieră de doctor. Medicina m-a tulburat ca practician pentru că, pe de o parte, nu puteai face mare lucru într-un dispensar de ţară ultimul răcnet dotat cu trei clistire cu pară şi-un tensiometru fără mercur, iar pe de alta, deoarece credeam sincer că oamenii nu merită neapărat să fie salvaţi, mai ales că toţi cei pe care-i iubeam erau cît se poate de sănătoşi. Cînd spun că nu merită să fie salvaţi mă refer atît la neant, cît şi la boli obişnuite. Eram tînăr, iritat, nu pierdusem încă pe nimeni. Oricum, mîntuirea trupului e mai puţin însemnată decît cea a sufletului, asta o ştie orice filozof, inclusiv menajera. Or, medicina nu-şi propune salvarea spiritului, nici nu ştie unde e, nu vrea decît să repare caroseria creaturii ce vine la ea. După douăzeci de ani de cugetări cubiste am ajuns însă la concluzia că, de fapt, mîntuirea trupului e mai preţioasă. Iar trupul nu se vindecă cu ajutorul cuvintelor. Nu-ţi trece nici măcar un simplu guturai dacă-l citeşti pe Kafka. Cît despre spirit, sînt convins că nici un om normal nu se-aşteaptă să-i fie însănătoşit prin lectură. Şi chiar dacă s-ar aştepta, n-ar face decît să piardă vremea. Lumea vrea să se distreze sau în cel mai fericit caz să aibă diverse plăceri cînd întoarce pagina. Ceea ce este cît se poate de firesc.

Aşadar am scris ani de zile, cu o bucurie ce s-a transformat repede în furie, fără să-mi citesc experimentele decît mamei, iubitei şi celor cîtorva prieteni pe care i-am enumerat. Opiniile variau. La fel şi iubitele. Nu încercasem nici o singură dată să public ceva, habar nu aveam de cenacluri, de texte debutante cu apariţie obligatorie în reviste literare, nu cunoşteam încă nici un scriitor, nu eram chel, nu eram filolog, să public o carte mi se părea ceva tot atît de îndepărtat precum ceva foarte îndepărtat, trăiam cele mai portocalii clipe de fericire fără s-o ştiu, scriam pentru plăcerea scrisului, pentru plăcerea de a bate la maşină, de a înnebuni vecinii noaptea, şi, desigur, din dorinţa dureroasă de a depăşi la curbă Izvorul Rece. De a-l lăsa atît de mult în urmă, încît să nu mă mai poată ajunge. După cîţiva ani-ture de stadion cameral, am căpătat o culoare pămîntie. Şi, prin ’84, Sorin Sergentu, un foarte bun prieten arhitect acum plecat şi el în Italia să construiască vile pe-un deal, om blînd, nobil şi de-o extraordinară tandreţe, al cărui unchi stă sub formă de bust în holul de la intrare al Facultăţii de Arhitectură, m-a întrebat dacă n-aş fi de acord să arăt totuşi ce scriu şi unui om care se pricepe, cum ar fi un critic literar. Cunoştea el unul. Ca să-mi explice cineva avizat dacă are rost să continui să mă chinuiesc cu litera, cu viaţa de noapte la biroul meu, sau ar fi mai bine să-mi văd de cadavre. Criticul era Mircea Martin. Nu auzisem de el, dar era sigur că putea să-mi schimbe soarta, trăsăturile, felul de a pronunţa un diftong. Sosise aşadar ziua cînd rătăcirile mele intime pe pergament aveau să fie notate. Jocul înceta, nu era just, dar părea necesar. Toată lumea fiind de acord că trebuie să înfrunţi realitatea, deşi nimeni nu pricepe ce e. În viaţa imponderabilă, abia pîlpîind a textelor mele, avea să dea buzna sau ce-avea să dea un Profesor. Am fost convins destul de repede, argumentul decisiv fiind evident unul de ordin literar: soţia lui Sorin, Rodica, o splendidă şi blondă colegă de facultate, în costum de baie, prietena Maşei. Eram un autor debutant la modul platonic, în ciuda unor vise secrete, cred că ale tuturor. M-am aruncat cu teamă şi orgoliu în aventură. Aşa credeam pe-atunci. Că dacă scriu, şi eram sigur că voi scrie ceva absolut neobişnuit, ca o săgeată-nfiptă drept în marea posteritate, voi scăpa, voi rămîne, voi fi Artistul şi aşa mai departe, cu mult după ce anatomia mi se va fi transformat în cireşe. Eram spectaculos, plin de entuziasm pînă la supapă, înverşunat, făceam spume, furia te face de obicei sincer, iar sinceritatea pare o condiţie obligatorie a scrisului, creează impresia de autentic, de imediat. Prin anii ’70 mi-au plăcut Priveşte înapoi cu mînie şi Viaţă sportivă şi s-a nimerit să mă simt şi eu tot atît de furios ca John Osborne şi David Storey. Nu le-am copiat năbădăile, îmi aparţin structural. Să scrii însă c-un asemenea combustibil e riscant, încrîncenarea aparţine unei perioade mentale. Unei vîrste. Nu mai poţi fi furios după patruzeci de ani. Din nenumărate motive, toate medicale. S-a văzut ce s-a-ntîmplat cu englezii, înaintînd în vîrstă, depăşind de fapt doar acel prag 40, s-au oprit pe şosea, li s-a terminat carburantul, iar pompele pentru benzina asta s-au desfiinţat încă din adolescenţa lor, a noastră. Şi, odată cu benzina, s-a terminat şi literatura. Allegro furioso, basta. Se stinge nervul. Devii mai aşezat, mai sfătos, porţi ochelari, cu ramă subţire, ţi se lungeşte fraza. Poate se petrece acelaşi fenomen şi cu alte lucruri, în ceea ce mă priveşte, încă aştept. Văd c-am devenit tolerant, calm, îi suport liniştit pe toţi, lumea îmi provoacă o înţelegătoare somnolenţă şi o înţelegere somnolentă, nu mă mai enervează. Nu mă mai enervează nici lucrurile mărunte, cum ar fi de pildă tropăitul nocturn în zigzag al vecinului de deasupra. L-aş bate cu bîta de baseball. Noroc că n-am.

Însă la douăzeci de ani eram turbat, întărîtarea tinereţii – o parte livrescă, cealaltă genetică – justificîndu-se prin povestiri morbide, de groază, exista şi furia de a trăi într-o lume atît de ciudată, de avidă de suprafeţe şi mioriţe. Cu portretul înţepenit de două mii de ani, pentru că-n urmă cu cinci, pe vremea cînd Imhotep inventa medicina, de pildă, n-avea nici măcar portret, scurma din profil ţuguiat pămîntul fără nume după rîme, iar puţin mai tîrziu, pe vremea bibliotecii din Alexandria inutile deoarece a ars, fura indicatoarele rutiere puse de romani, care, nemaigăsind drumul spre coloanele bojdeucilor de celibatari decorate-n ton cu moda autohtonă, au făcut celebrele depresii antice şi s-au lăsat asimilaţi cu sărmăluţe, blănuri de oaie, vin vărsat pe rogojini, mămăliguţă şi codri verzi de brad de Crăciun împodobit cu capete de lup, amestecaţi, trituraţi în procesul de făcut geneza chiseliţă pînă la totala lor dispariţie şi contopire cu vieţuitoarele de sub frunzele de foioase, viezuri, strămoşi, berze, formarea poporului român. Care-a ieşit aproape complet necontaminat de romani, doar puţin strîmb în centru, dar merge şi aşa, acest merge şi aşa definitoriu şi liniar ca neamul nostru din tată-n fiu, Decebal, Gerula şi Radu cel Frumos, o linie nici măcar verticală, ci aşezată pe pămînt ca să calce pe ea grecii, vizigoţii, bulgarii şi turcii pe care văd că deodată grozav îi mai iubesc românii, că joacă Hagi la ei, Galatasaray!, strigăt ce şterge într-un singur meci şase sute de ani de biruri, baclavale, decapitări, fecioare desfigurate á posteriori, voaluri şi turbane musulmane cu vizetă. Prin care ni se spunea că nu ne vindeam ţara, ne vindem viitorul, dar ce e viitoru’? La 1848, prefectul de Iaşi trimitea o notă informativă ministrului de Interne în care descria cu un vizibil tremur al peniţei faptul regretabil potrivit căruia cele douăzeci de personalităţi invitate să ia cuvîntul la ora opt la festivităţile de la primărie au sosit ceva mai tîrziu din motive necunoscute dar probabil bahice (urma lista cu personalităţi), drept pentru care revoluţia a întîrziat cu o oră. Scrisoarea se găseşte la Biblioteca Academiei. Cînd i-am povestit unui belgian încă amuţit de apariţia unei bătrînici cu o legătură de nuiele-n spinare ce-i tăiase şoseaua Volvo-ului său în drum spre înfrăţirea satelor lor cu ale noastre, i-l tăiase apoi şi o vacă adevărată din secolul XX, aşadar cînd i-am explicat motivul decalajului ’48 de la Iaşi ca să-l fac să rîdă deoarece nu mai rîsese de cînd intrase în România, n-a rîs. N-a înţeles nimic, cum adică să întîrzie o revoluţie o oră, ce, e tren, nu vedea poanta, cînd la ei nici măcar trăsura nu întîrzia o oră în urmă cu două sute de ani, aşa că m-am lăsat păgubaş. N-avea rost. Trebuia să evadez dintr-o asemenea lume perfectă. Am încercat cu artele plastice, cu plastilina, cu muzica, cu psihiatria, mi-am lăsat barbă, m-am ras în cap, am băut cu determinare, ca la carte, n-am mai băut, mi-am cumpărat ceas cu alarme folclorice, greier, pupăză, cuc, cameră video, aspirator, casetofon electric, descriu toate acestea pentru a înţelege şi cititoarele mele tulburările prin care am trecut ca un erou al muncii pînă mi s-a părut c-am găsit drumul. Mi-am propus din start să nu-mi pierd vremea cu aranjamente florale, lucruri secundare, trăiri minore, să nu scriu decît despre esenţe. Şi-am scris întotdeauna mai ales despre moarte, „singurul adevăr obiectiv”, problema problemelor, după Whitman. Şi după alţii. Pierderea. Am făcut-o cu toată sinceritatea, crîncen, rupînd creioane între dinţi. Cu deznădejde. Şi pasiune. Pînă cînd am început să pierd cu adevărat. Tatăl meu, socrul şi, acum trei ani, vărul. Mai bine spus, fratele meu. Am fost alături, aproape nedespărţiţi, vreo treizeci de ani. Mai mic cu doi ani decît mine, profesor de compoziţie la Academia de Arte Frumoase. Dispariţia lui absurdă m-a modificat pentru totdeauna (odată cu el mi-au murit copilăria şi adolescenţa, candoarea, şi am sperat oarecum obscur că Andrei, fiul meu, îl va substitui, înlocui, recompune, învia, ce prostie, infernul reducerii lumii cu o viaţă este acela în care nici o sută de copii, nici zece mii de iubiri nu pot vindeca o singură pierdere, fiecare om e un univers, e banal dar adevărat, dovadă că nu poţi aşeza galaxia noastră peste Orion sau invers, s-ar prăbuşi cometele, munţii, bursucii). Brusc mi-am dat seama, mai întîi la cimitir, ningea din greu, îngheţasem, plîngeam ca niciodată, că oricît de mult te-ai strădui, oricît de adevărat ai suferi în text, prin comparaţie cu realitatea literatura e frivolă. Constatare evident catastrofală pentru orice scriitor, chiar şi pentru unul premiat. Iar în ce priveşte urma originală unică admirată pe care credeam cu atîta tărie c-o voi lăsa dacă scriu cu întreg sufletul şi talentul şi îndîrjirea şi ce-o mai fi fost, ei bine, şi asta este superficială. Sau, chiar dacă-i ceva mai adîncă, se pierde rapid printre atîtea şi atîtea urme pe care foarte mulţi scriitori vor şi ei să le lase, speră şi luptă să o poată face. Ca exemplu, este suficient să te duci la mare, la nudişti, la Techirghiol sau la Frankfurt, cel mai important tîrg de carte din Europa. Ca să vezi cum apar şi dispar mii de urme colorate. Aşa că ziua în care am descoperit nevoia de a scrie a fost o viaţă întreagă, pe la prînz, cînd am aflat că existenţa mea nu prea are nici un sens în afara scrisului. Nu mă simt bine dacă nu bat la maşină. Mă apucă gîndurile negre, migrena, alte nevoi.

(Din volumul Foxtrot XX, Cartea Românească, 2008)

(sursa foto: dragosasaftei.ro)