Răzvan Petrescu 
Fond sonor: Canon in D (Pachelbel) played by Per-Olov Kindgren
Cu cronicuţa de-acum împlinesc trei ani de cînd ţin rubrica asta, căprioarele mele. Am citit pentru voi teancuri de cărţi cu plăceri nemaivăzute, clitoris pătrat, pistoale, farfurii zburătoare, numai ca să scriu apoi ceva nostim pentru a vă face să rîdeţi, că prea sînteţi triste de-atîta timp, mai aveţi şi copii, spălaţi vase, vă daţi cu ojă, e groaznic. Ei bine, am obosit. N-aveţi idee ce greu e să citeşti gunoaie şi după aia să le diseci nonconformist şi cu haz, mai ales că la multe dintre ele îţi piere umorul ca la chirurg. Iar la puţinele cărţi bune pe care-am pus mîna, de regulă nu am idee ce-ar trebui să spun, pentru că rubrica ar trebui să conţină doar cîteva cuvinte, citiţi cartea x, e excelentă, punct. Să povesteşti subiectul şi să lauzi autorul, astea-s lucruri pe care le fac adevăraţii critici literari, au bagaj tehnic, răbdare, pupila mare, or, eu nu sînt decît un cititor dublat de scriitorul ameninţat de parazitarea cu termeni lubrici şi poziţii kamasutriene în care nu poţi sta la computer ca să-ţi construieşti propriile texte, am încercat, şi am obţinut admiraţia copilului, enervarea soţiei şi o stare de uluire.
Copistul se situează în zona gri – despre care iar e dificil să scrii, deoarece, pe de o parte, nu ai ce să agăţi ca să faci glume, iar pe de alta, nu-i o scriere care să te impresioneze şi să poţi zice că te-a impresionat. Personajul principal e Francesco Petrarca, umanistul care l-a influenţat, printre alţii, şi pe Shakespeare, aşa spun oamenii culţi. Şi una dintre ideile de bază ale autorului este să ni-l prezinte pe marele poet în două ipostaze, care de multe ori se suprapun: prima, bătrînul avariat de vîrstă, ros de mizerii fiziologice, a doua, felul cum gîndeşte, îşi aminteşte şi încearcă să scrie. Decorul este casa lui Petrarca, Santagata nu-l scoate din apartament nici o clipă, aşa că nu vedem nimic live din ce se petrecea în secolul XIV. În schimb, aflăm cum face pipi poetul, ce culoare are scaunul lui, cît de lipsit de imbold îi este mădularul etc. În contrapunct, apar cîteva consideraţii (cunoscute) despre posteritate sau despre cititori: „Oamenii formează o turmă lipsită de discernămînt, ce se ghidează după clopoţelul faimei şi al celor ştiute din auzite, o turmă care behăie admirativ în faţa valorilor consacrate.” Şi Petrarca scrie. Descrierea minuţioasă a procesului, mai ales în cazul unui om de 60 de ani căruia entuziasmul i s-a stins odată cu forţa de a lucra, mi s-a părut făcută foarte din interior (Santagata are tot 60 de ani). Un alt plan este cel al amintirilor pline de suferinţă despre cei doi copii din flori ai lui Petrarca. Unul fusese făcut cu o ţigancă şi, oricît încercase literatul să-l educe, nu izbutise deloc, ţiganul tot ţigan, încă de-acum 700 de ani. Şi-l mai şi urăşte pe poet, iar pe urmă moare de ciumă, cred că de ofticos ce era. Al doilea copil, tot din flori, cu acelaşi nume, Giovanni, fusese fabricat cu o aristocrată, şi ăsta e copistul care dă titlul cărţii şi la un moment dat pleacă brusc şi definitiv din casa lui Petrarca pentru că aflase că bătrînul îi era tată. Nu ştiu dacă poetul a avut doi copii ilegitimi, cum nu ştiu dacă s-a dedat la ce ne zice Santagata, anume, şi-a făcut nevoile pe faţa unei prostituate. Detaliul ăsta delicat m-a urmărit pînă la sfîrşitul cărţii, nu am priceput de ce trebuia inventat, poate ca să înţelegem astfel mai bine poezia italianului, versuri precum: În crîng, din piatră, / ţîşnea izvorul / cu multe pîrîiaşe cristaline, / ce murmurau încetişor.
Însă mie mi-a stăruit în minte tot caca pe ochii fetei care n-avea bani de întreţinere, şi aşa s-a dus dracului pîrîiaşu’ cristalin.
Foto de pe santagata.sitonline.it
(fragment din „Ursulețul lui Freud”, Curtea Veche Publishing, 2015)
*Marco Santagata – Copistul, Humanitas, 2008
