Printre atîtea amintiri clujene, iată și una bucureșteană, de la sfîrșitul anului 1947 și începutul celui următor. Eram în vacanță și venisem, împreună cu mama, în Capitală, la fratele ei. Mama fusese al patrulea copil și a treia fată din cele cinci care sosieră pe lume una după alta, în serie, încadrate, ca pentru mai multă siguranță, de doi frați – primul și ultimul născut. Acest unchi la care venisem în vizită era cel mai mic, închizătorul șirului de frați și surori, mezinul. Mezinul care ajunge cel mai departe. Făcuse politehnica la Timișoara, unde îl avusese profesor pe celebrul Leonida, care l-a remarcat și a încercat să-l ajute, în timpul și după terminarea studiilor, și ocupa deja, în perioada la care mă refer (apoi avea să promoveze și mai mult), funcția de director la întreprinderea de „Gaz și electricitate” (sintagmă ce trezește în sufletul meu pînă astăzi – deși ea a ieșit de mult din uz – un ecou aparte; denumirea întreprinderii în cadrul căreia unchiul meu era o forță semnifica – și mai semnifică încă – pentru mine ceva simpatic, cald, puternic, protector). Se pare că în anii războiului, înainte de 1944, intrase în partidul comunist. Spun „se pare” deoarece niciodată nu l-am întrebat în mod direct dacă această ipostază a sa, de ilegalist, corespunde adevărului sau e doar o legendă a familiei noastre. Nici el nu aducea vorba despre asta; era „secretul” său pe care nu voia să-l dezvăluie cu o ușurință frivolă, deși partidul la care aderase în vremuri de cumpănă ajunsese de mult la putere. În general, nu obișnuia să se laude cu meritele sau succesele sale. Om capabil, disciplinat, muncitor, luînd puțin de la viață pentru sine, exigent, aspru și uneori chiar „fioros” cu ceilalți (la minister i se va spune „tigrul”), a făcut o carieră strălucită și a devenit, firește – el, fratele cel mic – șeful de nimeni contestat al familiei (în sensul larg al cuvîntului). Prestigiului său profesional, politic, social îi datorez anul meu (neterminat) la facultatea de mecanică; el fiind, la bază, inginer, era „normal” să mă fac și eu tot inginer. Fără a interveni direct în problema viitorului meu, intervenea indirect, ca model invocat de toți: un model ce trebuia urmat; mama în special mă voia inginer; de unde putea să știe ea, de unde puteau să știe ei toți, că deși premiant în ultimii doi ani de liceu, eram de fapt inapt pentru o treabă așa de serioasă ca politehnica?… Și astăzi mi se întîmplă uneori să mă înfior cînd mă gîndesc că în afară de a scrie (cît de cît, puțin, o idee) nu știu să fac nimic, nu sunt bun de nimic. Mă consolez de obicei cu utopia acțiunii, spunîndu-mi că niciodată nu e prea tîrziu pentru o faptă, pentru un gest. Nouă, tatălui meu și mie – firi pătimașe, neliniștite, „rele” (de aici și desele ciocniri între noi) – unchiul ni se părea cîteodată prea „rece”; dar așa rece cum părea, ne-a ajutat pe toți – și nu cel mai puțin pe mine, și în general a făcut mult bine, multor oameni. Cînd se supăra, fața lui se încrunta și se întuneca nu știu cum, devenea „cumplită”. Curat tigru! Un tigru de hîrtie totuși… Pentru că obrazul lui mînios era doar masca unei teribile forțe nimicitoare ce învolburase poate ființa vreunui strămoș îndepărtat, dar nu mai putea exploda în sufletul său nobil și bun, o expresie fără acoperire, ruptă de conținutul ce a produs-o cine știe cînd în trecutul în care a rămas îngropat. (va urma)
Valeriu Cristea 02.08.2025
