Un sfîrşit prematur şi cumplit

La cîteva luni după ce ne-am mutat pe Matei Corvin, familiei vecine Zahoranschi i s-a născut – la 5 septembrie 1947 – un băiat, Dănuţ, care a crescut sub ochii noştri şi, aş putea spune, împreună cu noi, ca un frate mai mic; mai mare cu zece ani, mă jucam cu el, căci Dănuţ venea adesea în casa noastră sau noi, sora mea şi cu mine, mergeam la el; îmi amintesc cînd a pronunţat primele cuvinte, ca şi de alte evenimente ale copilăriei sale (zile de naştere sau isprăvi memorabile, îndelung comentate de noi, cei „mari” etc.). Era un băiat drăguţ, vesel, delicat. Cînd am plecat la Cluj, în 1956, avea nouă ani şi totul părea să fie în regulă. Nu demult însă am aflat că a murit în urma unui tragic accident, la el acasă, asfixiat. Venise obosit de pe teren (era, pare-mi-se, geolog), încuiase uşa şi se culcase lăsînd gazele aprinse. A fost descoperit la cîteva zile după deces. Avea treizeci şi ceva de ani… Moartea lui m-a tulburat cu atît mai mult cu cît pentru mine (nu-l mai văzusem după mutarea noastră la Bucureşti şi deci nu-l ştiam ca tînăr sau ca adult) el rămăsese copilul Dănuţ. M-am întrebat ce anume i-a putut prevesti sfîrşitul prematur, am căutat în memoria relaţiilor noastre – fără să reuşesc să găsesc – acel element premonitoriu neobservat de mine în zilele, lunile şi anii în care am fost atît de aproape de el. Părea, deşi oarecum fragil, un băiat normal, fără probleme. Şi totuşi, deşi nimeni nu bănuia nimic, programarea morţii sale atît de timpurii era deja făcută. Profund neştiutor, îl ţineam în braţe, mă jucam şi rîdeam cu el – un copil predestinat unui sfîrşit prematur şi cumplit.