În adolescență, primăvara venea pentru mine însoțită de anemia de primăvară. Mă cuprindea uneori, chiar în timp ce mergeam pe stradă, un fel de amețeală, mi se punea o ceață pe ochi. Îmi amintesc de finalul unei asemenea crize: izbutisem să ajung cu bine acasă (vedeam totuși suficient pentru a mă putea orienta) și mă refugiasem în camera mea, trîntindu-mă pe divan și rămînînd în aceeași poziție, cu spatele rezemat de perete. Sentimentul că acum mă aflu din nou în siguranță, o agreabilă senzație de epuizare, de golire ce parcă mă spiritualiza, certitudinea că în curînd criza – o criză aproape plăcută – va trece și ceața ce mă împiedica să văd se va risipi, poziția comodă, odihnitoare, de reculegere în care zăceam, liniștea mîngîietoare din jur, razele soarelui de după-amiază încălzindu-mi fața și aurind aburul lăptos al nevederii mele – toate acestea la un loc îmi compun o neașteptată, o nesperată stare de bine, de seninătate și încredere; eram – așteptînd să-mi treacă criza, și, totodată, savurînd-o – un „orb” fericit.
Valeriu Cristea 25.04.2026
Un „orb” fericit
