Valeriu Cristea 
Una din capodoperele vechii comedii o constituie fără îndoială filmul în care Stan şi Bran se ocupă cu desfacerea de brazi de Crăciun în însorita Californie. Călătoresc cu automobilul şi îşi servesc clienţii la domiciliu. Iată însă că între ei şi un ipotetic client izbucneşte o altercaţie, ce se soldează pînă la urmă cu un adevărat dezastru. La început doar verbal, conflictul degenerează repede în „bătaie” (pînă aici, nimic neobişnuit). Numai că: 1) părţile în luptă nu se bat propriu-zis, nu-şi aduc una alteia nici cea mai mică vătămare corporală, toate eforturile lor concentrîndu-se exclusiv în a distruge afacerea, bunurile celeilalte: Stan şi Bran demolează casa clientului lor în vreme ce acesta le face praf maşina (cu brazii de vînzare cu tot); 2) nu numai că bătălia se desfăşoară indirect; originalitatea ei mai constă şi în modul supracavaleresc în care ea are loc; despre un luptător sau un competitor obişnuim să spunem că luptă sau se întrece cavalereşte atunci cînd respectă întru totul regulile luptei sau ale întrecerii; în cazul dat însă, înseşi regulile sunt cum nu se poate mai cavalereşti; în sensul că, dacă în orice dispută, în orice duel, în orice meci, oricît de corecte, un ins sau o tabără îşi propun să atace şi totodată să-l (s-o) împiedice pe celălalt sau pe cealaltă să facă acelaşi lucru, în bătălia distrugătoare ca un uragan din film nici uneia din părţi nu-i trece măcar prin minte s-o împiedice cît de cît pe cealaltă să replice, aşa cum crede ea de cuviinţă; lovitura odată aplicată, adversarul este invitat să procedeze la contralovitură, creîndu-se toate condiţiile pentru ca el s-o chibzuiască şi s-o realizeze nestingherit; Stan şi Bran fac ţăndări un geam sau sparg o uşă sub nasul proprietarului casei, care nu intervine în nici un fel, cumva mereu surprins de „ideile” potrivnicilor lui. Apoi se trag la o parte şi aşteaptă, în acelaşi mod, ca prezumtivul fost client să le crape parbrizul sau să le smulgă o portieră. Cel care urmează să primească lovitura pare şi el curios să ştie ce a mai născocit celălalt, ce i se mai poate întîmpla (casei, maşinii sau ca în alte filme, unde schema este reluată – chiar lui însuşi). După ce punctează, combatanţii se transformă rînd pe rînd în spectatori aproape obiectivi, în martori aproape neutri. Datoria lor e să lovească, să atace – şi atât. Să-i pună celuilalt beţe în roate, ca nu cumva să facă la fel li se pare de neconceput. Dintr-o tipică lipsă de promptitudine a reacţiilor, din naivitate, din prostie dacă vrem. Dar şi pentru că n-ar fi fair-play.
_____________________
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
