Un blitz al memoriei mele infantile

În acest timp, la Cluj, la granița anilor 1947-1948, tata și Jeni petreceau un revelion de pomină, evocat apoi multă vreme de noi toți ca o întîmplare plină de haz, ca o farsă de o ingeniozitate inegalabilă. În seara de 31 decembrie primiseră o invitație de la domnul Șimi, dentistul și prietenul familiei, invitația telefonică de a se duce la el, ca să sărbătorească împreună Anul Nou. Nu știu de ce, tata l-a refuzat însă. După miezul nopții, iarăși un telefon de la domnul Șimi, acum de nerecunoscut: a dat peste el o năpastă, l-au călcat hoții, l-au jefuit și l-au maltratat, îngăima el cu un glas stins, pierit, cerîndu-le ajutorul. Tata și Jeni – prietenii la nevoie se cunosc – n-au mai stat pe gînduri, îndreptîndu-se de îndată spre locul nenorocirii. Cînd au ajuns, au găsit ușa descuiată și apartamentul cufundat în întuneric; din sufragerie răzbăteau gemete… Cum înaintau pe bîjbîite, deodată s-au trezit pocniți în moalele capului, dar nu de bandiți, ci de lumina pe care domnul Șimi o prinsese răsucind brusc comutatorul: rîdea în hohote, bine dispus, înveselit de înscenarea ce îi reușise peste așteptări; în mijlocul camerei se întindea masa plină de bunătăți la care tata și Jeni au fost nevoiți să se așeze – prizonierii unui amfitrion radios care cel puțin în acea noapte nu se putuse lipsi de ei.

Domnul Șimi a fost unul din personajele principale ale copilăriei mele clujene. În sala de așteptare, aproape întotdeauna plină, a cabinetului său dentar, mi-am petrecut o bună parte din timp, așteptîndu-mi rîndul cu sufletul împărțit între teamă și speranță – între teama ca nu cumva domnul Șimi să se fi hotărît tocmai în acea zi la una din cele vreo șapte extracții pe care mi le-a făcut eșalonat, de-a lungul vremii, și speranța că și de această dată se va mulțumi să-mi schimbe pansamentul, cum procedase – parcă sugestionat de frica ce iradia din mine = de atîtea și atîtea ori, spre ușurarea și recunoștința fără margini a micului pacient ce se ridica fericit de pe scaunul medical pe care, odată invitat, ți se putea întîmpla orice. Și astfel, tratamentul meu la domnul Șimi s-a prelungit ani și ani, torturîndu-mi întreaga copilărie de băiat cu dantura slabă, insuficient vitaminizat, din cauza lipsurilor provocate de război, firește. Ajunsesem deja flăcău, eram în clasa a XI-a cînd interminabila mea lucrare dentară a fost în fine încheiată.

Înalt, gras, de fapt obez și deci mîncăcios (spărgea șapte ouă la o omletă!), necăsătorit (o femeie mai în vîrstă îi făcea menajul), domnul Șimi, torționarul milos al micilor săi pacienți, Guliverul bonom, cu buzunarele pline de clești și seringi, era un uriaș bun, la care țineam mult și pe care îl inclusesem, firesc, în marea familie de inimă a copilăriei mele. Ca mulți doctori și ca atîția oameni de treabă avea o gură spurcată, înjurînd copios. „Mai fă economie la p…”, i-ar fi spus într-o zi un pacient, pe care îl cita amuzat. Doar cînd remarca în sala de așteptare prezența unei călugărițe (și asemenea paciente apăreau), devenea serios și, înclinîndu-se ușor în direcția ei, o saluta cuviincios, cu un „Lăudat fie Iisus”. Sala de așteptare avea fotolii, scaune și o canapea (pe care ședeam de obicei sau pe care mă „văd” acum șezînd), covor persan și, iată, un candelabru de cristal, ci becuri din sticlă mată, atîrnînd ca niște degete groase, care exact cînd scriu aceste rînduri îmi reapare, brusc, în memorie dintr-o lungă și totală uitare de peste trei decenii (un obiect pierdut și regăsit, pus în funcție de o amintire, o epavă strălucitoare, readusă la suprafață de pe fundul memoriei); pe o măsuță se afla un vraf de reviste, pe care le răsfoiam distrat (distrat de teamă), și un carton cu interdicția clasică „fumatul oprit” (într-o clipă de inspirație, tata scrisese, în replică, pe spatele cartonului, de patru ori F, adică „Fumați, fraților, fără frică”, ispravă de care noi copiii am fost multă vreme foarte mîndri). Partea de sus a ușii de la intrare era confecționată din plăcuțe de sticlă colorată. Pe acest ecran feeric îmi proiectam de fiecare dată spaima, venind la domnul Șimi ca un osîndit.

Și totuși nu în obișnuitul lui halat îmi amintesc de el în primul rînd (există o așezare a amintirilor noastre, așa cum există una în spațiu a fotografiilor dintr-o casă), ci îmbrăcat în costum, în mijlocul nostru, al copiilor (pe lîngă Jeni mai era în mod cert și Mariana B.) care rîdeam și făceam haz de el, străduindu-ne să născocim un cîntecel glumeț… Ne aflam undeva în afara orașului, în curtea unei gospodării; era o frumoasă și caldă zi de toamnă. Veniserăm acolo mai multe familii, cu o camionetă, într-un fel de excursie duminicală sau poate ca să achiziționăm ceva produse agricole (cartofi, parcă) pentru iarnă. Văzîndu-ne atît de veseli – tocmai căutam o rimă pentru Șimi-baci – s-a apropiat de noi zîmbindu-ne cu bunătate și, îmbrățișîndu-ne pe toți, ne-a strîns lîngă trupul său mare și flasc cu care am ajuns – eroul inocent al cupletului ironic și naivii autori ai acestuia – să facem una, un grup sudat instantaneu de o subită flacără a dragostei și simpatiei reciproce care ne-a „lins” atunci și acolo din pură întîmplare (atît de „pură” încît am putea bănui la mijloc o premeditare) – și „imortalizat” de un blitz al memoriei mele infantile.

(sursa foto: zutv.ro)