„Umer”

În filmul Rubliov, la începutul ultimului episod intitulat „Clopotul”, există o replică la care m-am gîndit adeseori. O replică scurtă, de un singur cuvînt, prin care se dă o informație; de fapt, nu replica în sine m-a intrigat, ci intonația cu care e rostită, dispoziția sufletească a emiterii ei. Ajunși în cătunul unui vestit meșter clopotar, oamenii stăpînirii află, chiar de la fiul acestuia, un băiețandru pe care îl găsesc lenevind, încălzindu-se la soarele unei ierni pe sfîrșite sau al unei primăveri timpurii, în fața propriei case, părăginite, aproape nelocuibile (alături, un cocoș se plimbă țanțoș, simbolizînd semeția provocatoare a adolescenței), că meșterul a murit.

„A murit” (umer), le strigă într-un chip inimitabil admirabilul actor Nikolai Burleaev; ceea ce ar trebui să sune ca o tristă înfățișare e spus, paradoxal, cu un fel de veselie nepăsătoare, sfidătoare, cu un fel de voioșie amuzantă. Moartea, așa cum e anunțată aici, pare o șotie (trimișii se vor întoarce cu buzele umflate, fără meșterul turnător pe care primiseră poruncă să-l aducă) sau o pățanie (binemeritată, întîmplată unui părinte desigur nu prea duios, care nu-și răsfățase urmașul, ferindu-se chiar să-i transmită secretul meseriei sale, doar „furată”, pe apucate, de agerul băiat).

Cele două explicații nu epuizează însă semnificația „veseliei” cu care fiul comunică decesul tatălui său. Voioșia blazată, aerul indiferent reprezintă o mască, la care orfanul recurge din decență. În fața străinilor e mai bine să te prefaci: ei, oricum, nu pot participa decît cu o palidă compătimire care nu-ți poate fi de nici un folos la suferința ta, netransmisibilă. A te lamenta, a-ți etala sufletul înseamnă a cere ajutorul altora, un ajutor de obicei imposibil și care, chiar cînd e acordat, te dezamăgește.

De aceea, evocată pentru alții, durerea trebuie minimalizată, ba chiar îmbrăcată în straie caraghioase, pe măsura nepăsării celorlalți. De o moarte care te doare (iar moartea tatălui îl doare întotdeauna pe fiu), să vorbești ca și cum nu ți-ar păsa, să pomenești alene, ca de un lucru nostim, înveselitor.

În cazul personajului lui Tarkosvki, el își va exprima pînă la urmă suferința înăbușită și deghizată prin glasul clopotului cel mare, cînd acesta va fi în sfîrșit turnat, după ce flăcăul va redescoperi pe cont propriu taina meșteșugului familiei, dusă în mormînt de tatăl său. Discreția cea mai desăvîrșită pare premisa celei mai solemne și mai vaste exprimări.

În marele final al filmului, clopotele bat în primul rînd pentru părintele aspru și meșterul „rău” al tînărului și genialului artist.

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

În imagine: scenă din filmul „Andrei Rubliov”, 1966 (sursa foto: artelespectacolului.oficialmedia.com)