Tranșee

La șapte ani și jumătate senzația de tranșee nu prea adîncă și senzația de „eu în tranșee”, senzația de perete de pămînt răcoros, umed, cu mici rădăcini, ici-colo, retezate de cazma, senzația bulgărilor de pămînt pe care calcă piciorul. (Tranșee săpată în zigzag, după toate regulile vremii de război, în curtea locuinței din Corabia, unde sîntem „în refugiu”, tranșee de folosit în cazul bombardamentelor aeriene.)

Senzații nemaiîncercate de atunci, inutile. De ce le mai tîrîi după mine? Și de ce mă tulbură?

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

În imagine: „Primăvara în tranșee” de John Nash (sursa foto: tate.org.uk)