Tatăl lui Ciripel

Cel mai greu examen din anii copilăriei mele a fost unul neoficial, la istorie. Sora mea avea o prietenă care ne vizita des, o fată frumoasă, cu cozi lungi și groase, cu un fund mare. O chema Ciripel. Uneori mergeam noi la ea, fără să bănuiesc ce mă așteaptă. Examinatorul predestinat, care mă pîndea ca un păianjen de cine știe cînd, era – cu toate că nu părea să existe nici o legătură între fata rumenă, cu fundul bombat și bărbatul acela în vîrstă, palid, uscat și deosebit de sever – chiar tatăl lui Ciripel; pînă și profesia lui părea menită să mă înspăimînte: era judecător. Cînd a aflat că-mi place istoria, m-a luat imediat de mînă, m-a așezat pe un scaun în fața lui și a început „să mă întrebe”. După cîteva întrebări mai ușoare, mi-a pus una decisivă: cînd, unde și între cine a avut loc cea mai cumplită bătălie din antichitate? Am știut: între romani și huni, în anul cutare, în locul cutare – am spus eu răsuflînd cu dificultate, tot numai o apă, de emoție, și ciudatul meu examinator a catadicsit să mă aprobe dând din cap cu gravitate și explicîndu-mi cît de sîngeroasă și disperată a fost în realitate (ca să nu-mi închipui eu cine știe ce) marea confruntare… Eram mai îngrozit decît un eventual supraviețuitor al acelei bătălii, care acum mi se părea mai sinistră ca oricînd.