„Tatăl” de la anul o mie

Nu pot preciza cînd mi-a venit „ideea”. Legănam de multă vreme visul de a scrie un roman (Romanul!) și între timp căutam „subiecte” pentru scurte proze preliminare, de antrenament al mîinii, necesare exerciții pregătitoare – îmi spuneam, jucîndu-mă cu mine însumi și răsfățîndu-mă, între două articole de critică literară scrise cu trudă, deși știam foarte bine că nu voi „trece” așa de ușor la proză, după ce abia învățasem o meserie și pornisem pe un alt drum.

Probabil că atunci, în una din acele pauze inspirat-frivole în care mă relaxam „lucrînd la roman” sau compunînd micile proze ce urmau a fi scrise înainte de a mă apuca serios de treabă, s-a ivit „ideea”. Ea s-a suprapus apoi peste o amintire mai veche, datînd din primii ani de după mutarea noastră (a părinților și a mea) la București. O amintire în care nu se întîmplă nimic, mai curînd o stare legată de atmosfera plină de melancolie a unei frumoase după-amieze de toamnă… Eram singur în casă (în locuința de pe Florilor, unde am stat 17 ani, pînă în 1973, cînd ne-am mutat „la bloc”, în camera mea; de plictiseală, ca să mă odihnesc sau să mă reculeg, mă întinsesem pe marginea dormezei încăpătoare, cu fața spre fereastra ce da spre stradă (locuința era la parter). Dar nu strada o vedeam atunci din poziția în care eram culcat, pe spate, cu un braț sub cap, ci – numai – cerul. Un cer senin de toamnă, de un albastru intens, catifelat. Încercam o ușoară senzație de răcoare (răcoarea încăperilor la începutul toamnei, cînd pereții încep să se răcească) și, în același timp, acea senzație incitantă pe care o avem cînd rămînem singuri într-o casă. Deodată, în unul din cele două patrate ce alcătuiau partea mai mică, de sus a ferestrei (sub care coborau cele două dreptunghiuri ale ferestrei propriu-zise, cea pe care o deschidem de obicei), a apărut un norișor ca o minusculă pată albă. Evolua liniștit, fără grabă, de la dreapta la stînga, pe micul ecran albastru al primului patrat. Îl priveam fascinat, era o neașteptată și luminoasă surpriză și poate chiar un semn fast ce mă încînta și mă tulbura.

Peste puțin timp însă norișorul urma să dispară, să fie acoperit de opacitatea verticalei formate în locul în care cele două rame de lemn se îmbinau; și așa s-a și întîmplat: mica pată strălucitoare a intrat pentru mine într-un unghi mort. Așteptam cu emoție să reapară: dintr-odată acest lucru devenise deosebit de important, cel mai important în acel moment. Era foarte posibil însă ca între timp – cîteva secunde ar fi fost suficiente – norișorul să se destrame sau să-și schimbe traiectoria orizontală de pînă atunci și să iasă din cadrul ferestrei („convenția”, condiția „reușitei” în această subită experiență, a pariului cu inefabilul, fiind ca eu să nu-mi schimb poziția, să nu mă mișc). Cît a durat suspansul? Destul ca efemerul să devină copleșitor. Dar iată că norișorul alunecă în spațiul celuilalt patrat de cer albastru, acolo unde era atît de așteptat; răsuflu ușurat: nu mă trădase; complicitatea lui acum dovedită mă face fericit…

Pe această amintire urma să se grefeze (în una din acele ipotetice proze de pregătire a și mai ipoteticului roman) „ideea”; mai exact, amintirea trebuia inclusă în experimentarea „ideii”. În ce consta ea? Ideea pleca de la logica lanțului de tați, de la următorul simplu raționament: tatăl meu a avut și el un tată, care la rîndul lui a avut unul și așa mai departe sau mai bine spus înapoi, în timp, pînă la, să zicem, anul o mie. În acel an exista în mod cert un bărbat care era chiar tatăl tatălui etc. etc. etc. meu; și tocmai pentru că știam sigur că existase, că trăise, că fusese o ființă anume, unică, mi se părea posibil să-l văd.

„Ideea” era că, dacă m-aș fi concentrat cu toată gravitatea și convingerea de care eram în stare, dacă aș fi avut destulă răbdare ca să pîndesc șansa unei fulgerătoare intuiții, aș fi putut să-mi surprind strămoșul de la anul o mie în plină existență, ca la lumina unui reflector, „înecat” în marea de concret a uneia din zilele obișnuite ale vieții sale de demult, cu atmosfera, cu amănuntele, cu realul ei irepetabil. Personajul povestirii nescrise ar fi trebuit să se întindă și să „trudească” din greu pe divanul rememorării abisale, să se „adune” și să se „opintească” să vadă ceva în prăpastia timpului. Pregătindu-se pentru exercițiu, ar fi retrăit amintirea mea (cu norișorul captiv, obligat să plutească în acvariul celor două patrate de cer albastru).

La rîndul lui, „personajul” mi-a împrumutat „ideea”. Am încercat să o aplic în cîteva „ședințe” rămase însă fără rezultat. Tot ce am izbutit să „văd” a fost o vagă siluetă țărănească pășind printr-o vagă ogradă. Desigur, reminiscența vreunei „vizualizări” de lectură sau o secvență rătăcită dintr-un film uitat. Chipul „tatălui” de la anul o mie mi-a rămas pînă azi necunoscut.

–

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea devine, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” va fi ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

Foto: Ion Cucu