Valeriu Cristea 
Despre soldații de plumb s-a scris o întreagă literatură. Din păcate, ei nu mi-au populat și încîntat copilăria, fie că nu se găseau în comerț (să fi existat în comerț o criză a plumbului, firească la urma urmei în vreme de război?), fie că reprezentau un lux inaccesibil nouă. Soldații de plumb constituie, desigur, și pentru mine o realitate foarte familiară, dar una exclusiv livrescă (precum, în domeniul băuturilor, punciul și grogul dickensiene: de cînd îmi doresc să beau „un punci” sau „un grog”, dar mă tem că n-o să-mi satisfac niciodată dorința). Eu m-am jucat, ani și ani de zile, cu soldați de hîrtie. O criză a hîrtiei, în chip cert, nu exista. Altfel, nu mi s-ar fi permis să stric o asemenea cantitate, folosind-o ca material din care fabricam în serie, pînă la sute de bucăți, „jucăriile” mele ieftine, un fel de ipochimeni ce-mi serveau drept „carne de tun” în bătăliile ce le declanșam mereu și mereu, ca un insațiabil zeu al războiului. Împărțeam coala în patru, apoi în opt, iar din pătratele care rezultau obțineam câte două dreptunghiuri. Apoi intra în acțiune foarfeca: tăiam dreptunghiul, de jos, pînă la mijloc, în două segmente egale (picioarele), decupam două fîșii, de o parte și de alta (mîinile) și în sfîrșit îi rotunjeam capul și uneori – cînd nu-i preferam drepți, în unghi de 90 de grade – umerii. Eram un demiurg harnic, și cum confecționarea unui astfel de om de hîrtie, născut, ca să zic așa, soldat, nu-mi lua mult timp, oștile – angajate într-un război permanent – puteau fi completate ușor cu trupe noi. Deși se încheiase și al doilea război mondial, soldații mei continuau să lupte numai și numai cu săbiile, cu săbii „făurite” din carton. Țineam într-o mînă un ostaș cu sabia lui și în cealaltă un alt ostaș (din cealaltă tabără) cu sabia lui și… lupta începea. Deoarece cartonul e cu mult mai rigid ca hîrtia, săbiile – ca în basme și epopei fabuloase – retezau cu ușurință capete și despicau trunchiuri pînă la brîu: cîmpul de bătaie foșnea, fîșîia, hîrșîia. Adesea, oștile luptau pînă la ultimul om, dar „bătălia” se desfășura exclusiv după sistemul unu la unu (n-aveam nici eu decît două mîini), o tabără fiind reprezentată de cîte un soldat, și așa, rînd pe rînd, pînă la… terminarea stocului. Cîte „carnagii” de acest fel n-am făptuit în anii copilăriei (psihanalizarea „jocului” meu cine știe ce ar scoate la iveală!): coșul de hîrtii ce servea drept groapă comună era mai întotdeauna plin de resturile ferfenițite ale soldaților mei efemeri.
Uneori mă odihneam, sătul de războaie, și atunci amenajam în cavitatea unor cutii de pantofi îmbrăcate din belșug în foițe de staniol un „palat” atît de ademenitor încît mi-ar fi plăcut și mie să locuiesc în el.
