Soarta unei fetițe

Unde sînt? Și cînd? E dimineață. O cameră străină, luminoasă, cu mobilă puțină, cu lucruri împrăștiate peste tot. Se simte improvizația, provizoratul. Sîntem în trecere (în București? un popas în drum spre Galați sau un popas venind de la Galați pentru a merge unde?), doar am înnoptat acolo, în acea cameră ce aparține probabil unor cunoștințe ce nu mai pot fi identificate.

E o dimineață a impresiilor de lectură (cititul mă apucă în momentele cele mai nepotrivite). Citisem un basm din care reținusem două lucruri: 1) o expresie: „Soarele se ridicase pe cer de două sulițe” (expresie care m-a minunat tare mult) și 2) o scenă de tortură (care m-a îngrozit la fel de mult: Baba Cloanța sau Muma Pădurii amenință pe o fetiță captivă că o să-i vîre păianjeni în ochi dacă…).

Războiul încă nu se terminase, știam de existența lui și chiar văzusem cîte ceva din ce era el în stare și totuși terifiantul tot din basm venea călare pe o impresie de lectură. M-a preocupat multă vreme soarte acelei fetițe și multă vreme nu mi-am putut imagina o tortură mai cumplită decît aceea care o amenința. Nu-mi amintesc de nimic altceva: nici măcar de momentul lecturii. Ca și cum, trezindu-mă din somn, acele impresii de lectură ar fi fost deja în cameră, alături de mine.

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

În imagine: „Fetiță cu flori la pălărie” de Auguste Renoir (sursa foto: artbasket.ro)