Sincer pînă la lacrimi

„Revanșa”, tata și-a luat-o indirect, cînd, într-o după amiază, m-am apucat să-i scriu, singur, o scrisoare. Scrisoarea (pe care mama a păstrat-o zeci de ani și pe care îi plăcea să mi-o recitească, amuzat înduioșată, și mîndră – de mine, eu ascultînd-o cu un amestec confuz de sentimente în care predomina – Dumnezeu știe de ce – jena, jenă provocată de caracterul melodramatic al epistolei mele infantile, de atitudinea „subiectivă” a mamei sau de situația în care lectura ei mă punea? oricum o jenă stupidă) conținea și următoarea frază (o știu pe de rost): „Cînd mă gîndesc la tine, îmi vine să plîng, și chiar plîng”, afirmație parafată prompt cu cîteva lacrimi, ale căror urme, diluînd în acel loc cerneala, se mai pot vedea și astăzi.

De data aceasta nu mai eram „fals”, ci sincer pînă la lacrimi, spusa și fapta, expresia și simțirea fiindu-mi una; cuvintele aveau acoperire, nu vorbeam la figurat, ci la propriu, nu făceam demagogie sentimentală: dovadă ilustrația de pete a paginii epistolare. Pe scurt, nu mă jucam, ci chiar plîngeam cînd spuneam că îmi vine să plîng. Nu inventam nimic, trăiam și traduceam imediat doar ceea ce trăiam, eram departe de literatură și de teoria modernă a scrisului fără sentiment!

(Acum cînd încerc să-mi evoc vechea culpă și scrisoarea parțial răscumpărătoare, stropită cu lacrimi, tata este acasă – sîntem în 18 iunie 1985; fac o pauză, mă ridic de la masa de scris și mă întîlnesc cu el în bucătărie; între el și ceea ce scriu despre el, între el și căldura amintirii vinovate, care îmi dictează evocarea, nu se stabilește nici un contact. După cum nici un contact nu mai există între mine și mine, între cel din bucătărie și cel de la masa de scris; pînă să ajung în bucătărie toată duioșia pe care o aveam în suflet pe cînd stăteam cu fundul pe scaun, lipit de masa de lucru, mi se evaporă; n-a mai rămas nimic din răscolitoarea remușcare, din dramaticele raporturi tată-fiu din timpul evocării; acum, între mine și el e cenușiul relațiilor obișnuit domestice, cotidiana indiferență. Atunci, ceea ce am scris mai sus, pînă la această paranteză, e minciună? Sau minciună e, dimpotrivă, sentimentul indiferenței, nu mai puțin iluzoriu? Poate că prezența oamenilor pe care îi iubim ne împiedică să-i iubim cu toată intensitatea. Iubim la oamenii pe care îi iubim ceea ce ni se pare că au ei mai bun. Cînd apar în fața ochilor noștri, ei apar însă cu toate trăsăturile lor, nu numai cu esența, ci și cu accidentele și amănuntele sub care aceasta se ascunde. Concretul e inform, derutant și uneori chiar repugnant. Dar, iubind ceea ce e mai bun, esența, nu riscăm să iubim oameni imaginari, abstracțiuni? și oare iubirea adevărată nu se verifică prin capacitatea de a rămîne într-un contact afectiv permanent cu individualitatea vie, oricît de complexă și contradictorie, a obiectului ei?…)

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: marturieathonita.ro)