Valeriu CristeaValeriu Cristea
23.03.2019

Şi am fost fericit

În curtea şcolii apăruse peste noapte, ca de la sine, aşa cum apar ele iarna în locurile cu mulţi copii, o limbă de gheaţă, lucioasă, neobişnuit de lungă, pe care în recreaţii sau după terminarea orelor colegii se avîntau, unul după altul, ţipînd şi chiuind, ca să-şi demonstreze măiestria. Şi şi-o demonstrau, cei mai buni dintre ei la acest sport, campionii, executînd chiar şi diferite „figuri”, spre entuziasmul nelipsiţilor spectatori. Nu era deloc simplu să-şi menţină echilibrul alunecînd cu o asemenea viteză pe fîşia nici măcar peste tot dreaptă a gheţuşului ce mi se părea că bate toate recordurile în materie de lungime şi care pe măsura folosirii lui devenea încă şi mai lung. Martor neputincios al performanţelor altora, nici nu îndrăzneam măcar să încerc: eram dinainte sigur că nu voi reuşi, şi dacă mi-aş fi luat inima în dinţi, şi mi-aş fi dat într-adevăr drumul pe gheaţă, sutn sigur şi acum că nu aş fi reuşit, că m-aş fi făcut de rîs. Aş fi fost ridicol şi condamnat la eşec chiar din primul moment, cel mai important, al avîntului; ca să iei un avînt bun trebuie să te poţi interioriza, concentra, aduna în tine însuţi; or, eu tocmai asta nu reuşeam: nu mă puteam deloc rupe de context, nu puteam obţine acea nepăsare faţă de ceilalţi care, dimpotrivă, chiar în clipa în care ar fi trebuit să uit de ei, deveneau nefiresc de prezenţi. Mă simţeam caraghios şi stîngaci pentru că – şi mai ales atunci cînd – eram privit: cum să nu descopere atîţia ochi ceva ridicol în tine? Strălucirea ameninţătoare, ca de cuţit, a fîşiei mă intimida, desigur. Dar mă temeam în primul rînd de public. Dacă pe unii publicul îi stimula, pe mine mă paraliza (aş avea tot dreptul să pun verbele şi la prezent). Ceea ce pot face, uneori cu destul succes, cînd sunt singur (cînta, de pildă), nu mai pot face cînd sunt împreună cu alţii /în „cor”, la vreo petrecere, vocea îmi sună oribil). Ceilalţi exercită asupra mea o presiune fantastică; mă falsifică, mă transformă (în defavoarea mea), mă restructurează, mă deformează. Şi astfel, neînstare să fiu eu însumi de faţă cu alţii, „legat” ca de un blestem în prezenţa lor, rămîneam fără deliciul şi orgoliul datului pe gheaţă, frustrat, complexat, umilit, ratam – sau mai bine zis evitam – una din marile probe-plăceri ale copilăriei… Într-o seară însă, mi-am luat revanşa, m-am „răzbunat”, am cîştigat un vechi pariu cu mine însumi. Am aşteptat să se facă destul de tîrziu ca să nu mai fie lume pe stradă şi abia atunci, pe la ora nouă, am ieşit din casă. La colţ, unde se termina clădirea Conservatorului (sau în care avea să se mute Conservatorul) şi unde, pe mîna dreaptă, se făcea o altă stradă, perpendiculară pe Matei Corvin, se afla ceea ce căutam: un gheţuş nu tot atît de mare ca acela din curtea şcolii, dar tocmai bun pentru un începător. Îl ochisem în timpul zilei, cînd, avînd un drum de făcut, trecusem pe acolo şi cînd premeditasem aventura nocturnă, întîrziatul (şi într-un fel şi în altul) debut. Calculasem bine: la acea oră nu mai era nimeni pe străzi (condiţia principală, lipsa martorilor incomozi, fiind astfel îndeplinită). Abandonată de copii, banda de gheaţă lucea prietenos, ademenitor, aşteptîndu-mă parcă tocmai pe mine. În apropiere, la colţ, ardea un felinar, pus acolo parcă special ca să lumineze – în acea seară toate mi-au mers din plin – mica zonă în care mă retrăsesem. Ningea uşor, era aproape cald… Am rămas afară, în acel loc, nederanjat de nimeni (nici măcar de mama, care nu se speria cu una cu două) pînă spre miezul nopţii, făcîndu-mi vînt, ore întregi, cînd dintr-o parte cînd din alta, pe acea fîşie sticloasă, alunecînd tot mai uşor, din ce în ce mai sigur pe mine, aproape la fel de bine ca tovarăşii mei de şcoală, recuperînd, compensînd, acumulînd pentru alte zile – cine ştie – poate iarăşi negre, de neîncredere şi ratare. În acea feerică seară, deşi ascunzîndu-mă hoţeşte, noaptea, pe la colţuri de străzi, m-am dus pe gheaţă pentru toată copilăria, trecută şi viitoare, şi am fost fericit.

(sursa foto: vrancea24.ro)