Valeriu Cristea 
De trecerea la încălzirea locuinţelor cu gaz metan, trecere realizată la Cluj într-un timp record, în 1947-1948, printr-un exemplu de muncă voluntară eficientă, se leagă, indirect, una dintre impresiile puternice ale copilăriei mele. (Îmi amintesc de şanţurile nu prea adînci ce răscoleau pretutindeni străzile, desigur nu pentru conducta principală, îngropată mai ca lumea în pămînt, ci pentru diversele ei ramificaţii, impuse de introducerea gazului în fiecare casă.) Cum de avantajul acestui procedeu modern de încălzire urma să beneficieze şi vasta incintă, iarna deosebit de glacială, a catedralei romano-catolice, lîngă unul din zidurile ei a început, din exterior, săparea şanţului respectiv, care însă, aici, era mai adînc ca în alte părţi, probabil pentru ca, din cauza grosimii pereţilor imposibil de pătruns, ţevile să poată trece pe sub temelia acestui edificiu. Şi deodată, în timp ce pe micul şantier, lucrările erau în toi, într-o seară întunecoasă de toamnă tîrzie s-a răspîndit vestea că, acolo, săpătorii au dat peste osemintele unui soldat roman, după cum o demonstrau, fără putinţă de tăgadă, armele şi ceea ce mai rămăsese din echipamentul lui militar, înmormîntate împreună cu el. „Scăpase” ca prin urechile acului în urmă cu cîteva sute de ani, cînd începuse construcţia bisericii medievale, a cărei temelie fusese săpată atît de aproape de el încît se pomenise chiar în vecinătatea ei (dacă şi-ar fi întins un pic picioarele, mai că şi le-ar fi putut sprijini de ea), dar iată că acum, după al doilea război mondial, introducerea gazului metan în Cluj (Napoca) i-a venit de hac, curmîndu-i odihna bimilenară. Ghinion, desigur (ca şanţul acela nenorocit să treacă tocmai peste mormîntul lui), dar şi noroc, un mare şi rar noroc postum, de care foarte puţini au parte: numai aleşii, cîştigătorii acestei loterii a morţilor pe care o reprezintă descoperirile arheologice. Trebuie şansă, nu glumă, ca sapa să dea tocmai peste tine, după ce ai zăcut în pămînt uitat de toată lumea sute şi mii de ani, ca să ieşi din nou la lumina zilei aşa cum poţi, numai cu scheletul, contemplat şi cercetat cu lăcomie de zeci de ochi, ba chiar şi, uneori, filmat (cum am văzut deunăzi la televizor, într-o emisiune consacrată unei recente descoperiri arheologice); ca să devii, într-un cuvînt, important, vedetă, chiar dacă tu habar nu ai de toate acestea, nu ştii nimic, mulţumindu-te doar să te prefaci că ştii multe, cu rînjetul ironic al craniului tău dezgolit. Oricum, soarta ţi-a surîs, te-a favorizat în comparaţie cu aceea a majorităţii colegilor de sub pămînt, predestinaţi să rămînă nedescoperiţi, oricîte descoperiri arheologice s-ar mai face în viitor; se cheamă că eşti din nou printre cei vii, în lume.
Cît de tulburat, de terifiat fascinat am fost atunci, în seara aceea de toamnă tîrzie, cînd vestea senzaţionalei deshumări a ajuns pînă la mine! Imediat, imaginea a început să-mi lucreze febril în sensul talentului meu (singurul de care sunt sigur) de a reconstitui trecutul (mă pricep să ţes „la loc” pînza destrămată a caracterului, să recuperez viaţa risipită, stinsă): cine a fost acel soldat roman? cum arăta? ce vîrstă avea? şi de ce a murit? de unde era de fel? cîte fapte bune şi rele a săvîrşit? Întrebări care, fără să primească un răspuns precis, formulabil, primeau pe loc un fel de răspunsuri intuitive, fulminant vizuale, incomplete, incerte desigur, dar nu mai puţin fecunde, productive, din care se recompuneau de la sine, şi pentru sine (adică numai pentru mine), o înfăţişare, o biografie, o existenţă… Soldatul din antichitate al cărui schelet fusese descoperit în mod cu totul întîmplător lîngă zidul bisericii „învia” acum irezistibil în imaginația mea.
