Seri „orfeline”

Părinții nu ne luau întotdeauna cu ei la Operă sau în vizite. Se mai duceau uneori și singuri (la familia Tîrziu, de pildă, unde – foarte mirat în sinea mea de un asemenea nume bizar – fusesem și eu o dată, cînd ni se arătase o scamatorie cu niște scobitori sau bețe de chibrit așezate într-o farfurioară cu apă în formă de raze de soare și care, în virtutea unei legi pe cît de simple pe atît de necunoscute nouă, începeau să execute o mișcare precisă, ca de balet, unindu-și două cîte două vîrfurile și transformîndu-le sub ochii noștri uimiți într-o stea). De obicei, după plecarea lor, principala mea grijă era să cîștig bunăvoința surorii mele, ca să nu adoarmă: mai mare decît mine cu doi ani, devenea – în asemenea seri „orfeline” – ultima mea protecție împotriva sentimentului de urît, de frică ce mă cuprindea la lăsarea nopții, în absența părinților. De ce mă temeam? Astăzi, de parcă ar fi trecut nu decenii, ci ere, nu-mi pot explica în nici un fel (înstrăinarea părea totală) starea de atunci; atunci însă, starea aceea era o realitate care, în anume condiții, apărea și se instala într-un chip cît se poate de firesc. Aprindeam toate luminile din cameră și mă apucam să-i citesc lui Jeni ziarul local, de la un cap la altul, căutînd în primul rînd – disperată Șeherezadă a faptelor diverse de senzație și a bubuitoarelor știri politice de ultimă oră – ceea ce ar fi putut s-o intereseze mai mult. O vreme totul părea să meargă bine: odaia strălucea festiv, din toate sursele ei de lumină, eu citeam cu voce tare, iar Jeni, deja în pat, ca și mine, întinsă frumos pe spate, asculta liniștită. La un moment dat însă – iar momentul acesta venea întotdeauna, necruțător –, o surprindeam, îngrozit, cu ochii închiși. „Ce faci, dormi?”, mă precipitam eu spre ea cu întreaga ființă în panică. „Nu dorm, stau numai așa, cu ochii închiși”, răspundea invariabil soră-mea. Doar pe jumătate convins, îmi reluam cu și mai mult sîrg lectura, dar în curînd ea se dovedea fără sens: tot stînd „numai așa”, cu ochii închiși, Jeni sfîrșea prin a adormi de-a binelea. Cînd faptul nu mai prezenta nici un dubiu, încetam, firește, să-i mai citesc; descurajat, distrus, împătuream mecanic ziarul, ce nu mă putuse feri de ceea ce mă temeam că o să mi se întîmple și, rămas de abia acum cu adevărat singur (s-o trezesc, nu îndrăzneam, mi-ar fi fost rușine, și apoi mă simțeam totodată jignit, fusesem doar păcălit, tras pe sfoară), începeam să aștept întoarcerea părinților încercînd – ca un ultim remediu împotriva fricii – să mă aliez și mai strîns cu lumina ce continua să scalde încăperea, să iau într-o cît mai mare măsură act de prezența ei, teoretic (numai teoretic!) liniștitoare.

(sursa foto: veronica-niculescu.blogspot.com)