Valeriu Cristea
Cu toată firma ei, Școala de aplicație (de la Cluj, n.m., D.C.-E.) era formată din numai două încăperi, clasele, despărțite între ele de un mic antreu. Impresionantă în schimb era clădirea din cărămidă roșie a Școlii Normale, cu etaj (sau chiar etaje) și cu o sală de festivități și spectacole în care exista o scenă adevărată, pe care o dată m-am și produs; impresionantă mai ales era curtea imensă, cu pîlcuri de copaci (decorul natural al unor serbări școlare în aer liber), dar și cu terenuri virane pe măsura poftei noastre de joacă și a unei capacități parcă inepuizabile de alergare.
Deși nu eram un copil neastîmpărat și cu atît mai puțin un “lider”, curtea școlii a rămas pentru mine mai importantă decît școala. La sfîrșitul clasei a doua m-am remarcat la un fel de examen general, de fine de an (cu public? ar fi fost ca în Caragiale!), pe care l-am dominat net datorită în primul rînd cunoștințelor mele de istorie.
Într-o zi în clasă a intrat o „comisie” ca să aleagă interpreți pentru o piesă ce urma să fie reprezentată la o serbare, de Crăciun pare-mi-se. Candidații la rolurile principale trebuiau să rostească, de probă, cîteva replici. Cînd mi-a venit rîndul, eram deja sigur că nu voi izbuti. Și așa a și fost, nu mai era posibil nici un dubiu. Edificată, „comisia” m-a repartizat la figuranți. Eșecul nu m-a mîhnit din cale afară. Ca figurant urma să „interpretez” pe unul din acei ostași (I, II, III etc.) nelipsiți din nici o piesă, celebră sau nu; iar ca ostaș urma să port o suliță!
Această suliță – care încă nu exista și care de abia se confecționa (cu sacrificii) din niște mosoare de carton presat, de culoare – îmi aduc perfect de bine aminte – cărămizie, procurate cu greu de la o fabrică de textile și vîrîte unul în altul – devenise pentru mine lucrul cel mai de preț nu numai din întreaga piesă, ci și din întreaga lume. Ea m-a consolat pe deplin pentru nereușita mea actoricească; cred că nici un figurant n-a urcat vreodată mai mulțumit pe scenă!
Am apucat un „10 Mai”, cu învățătoare îmbrăcate în costume naționale, și am participat la multe alte serbări școlare. Primăvara și vara ele se defășurau în curte, la umbra copacilor. Îmi amintesc, cu o ironie tot mai puțin ironică pe măsura scurgerii anilor și tot mai înduioșată, de o întîmplare legată de „programul artistic” al acelor serbări. Unui coleg mai mic cu un an decît mine, care știa să cînte la acordeon și avea din această pricină o reputație bine precizată în școală, i se ceruse – era inevitabil să i se ceară – să interpreteze o anumită bucată muzicală; cînta după partitură și, cum nu s-a găsit un suport de lemn sau poate pentru că spectacolul avea loc în aer liber și era vînt, un coleg de-al lui s-a oferit, fără a se simți cîtuși de puțin stingherit de evidentul său rol subaltern, să i-o țină deschisă, la o distanță potrivită, în așa fel ca interpretul să poată urmări notele. S-a achitat conștiincios de sarcina lui și cînd solistul și-a incheiat execuția s-a înclinat în fața publicului împreună cu acesta din urmă, stîrnind rîsul unora. O, sfîntă naivitate, o, neprihănită copilărie lipsită de vanități și orgolii!
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
