La Cluj aveam de terminat mai întîi clasa a doua, începută la Galați. Mi-am continuat deci „primara”, dar nu oriunde, ci la Școala de aplicație, numită astfel pentru că funcționa pe lîngă o Școală Normală.
Nu prea înțelegeam pe atunci ce înseamnă această denumire, însă eram mîndru de ea pentru că suna mai deosebit. Cu toată plăcerea de a frecventa o școală cu asemenea firmă, în primele zile mergeam la ea ca la execuție. Fără să fiu un inadaptabil, mă adaptez greu într-un mediu nou. Contactul uman a fost și este pentru mine foarte dificil. În această privință m-am schimbat neînchipuit de puțin: apărut de timpuriu, cu un fel de grabă de a mă lua cît mai repede în primire, defectul pare hotărît să mă fericească întreaga viață.
Ca orice disperat, găsisem un mod de consolare: îmi presăram drumul de calvar spre școală cu „semne” pe care îmi promiteam solemn să le revăd la întoarcere, după, într-o cu totul altă stare de spirit. Tocmai în anticiparea acestei fericite stări viitoare, cînd urma să fiu eliberat de povara actuală, consta consolarea. O consolare relativă, deoarece evocarea bucuriei întoarcerii (bucurie încă atît de îndepărtată, de ireală), făcea și mai chinuitoare clipa prezentă. Martorele pline de simpatie ale nenorocirii mele urmau să devină atunci, un atunci de care mă despărțea parcă un zid, martorele veseliei mele, ale sărbătorescului drum spre casă. „Ce bine va fi cînd o să le văd din nou”, îmi spuneam alegîndu-mi o fereastră, un colț de zid, un gard, un stîlp, o piatră, cu care mă aliam, cu care încheiam un pact afectiv și cu care îmi dădeam întîlnire după ce aveam să scap de ceea ce îmi părea atît de greu.
Tovarăși tăcuți ai temutului drum spre noua școală, semnele complice jalonau de fapt cu speranțe drumul celălalt, invers, întrețineau în sufletul meu plin de jale utopia întoarcerii.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)