Vara lui 1949, în vacanța cea mare, din care cîteva săptămîni le-am petrecut împreună cu Jeni, departe de casă, în comuna R. din Bărăgan, la tanti (sora cea mai mică a mamei) și unchiu’, ambii învățători. (În tren, în drum spre București, citesc în ziare despre moartea lui Gheorghe Dimitrov); sat de cîmpie, sat-sat, cu praf pe uliți și cu un oficiu poștal pipernicit, întunecos; ciudățenia localității de șes o constituie un deal de pămînt fără pic de vegetație, parcă artificial, înălțîndu-se la o margine a satului; curtea imensă a școlii și clădirea școlii (senzația precisă, bine delimitată de alte mii și mii de senzații, de școală pustie arsă de soarele verii); deși ne aflam în plină vacanță, școala mai dă, totuși, din cînd în cînd, semne de viață; se improvizează chiar o serbare, cu cine știe ce prilej, și unchiul ne convinge, pe sora mea și pe mine, să interpretăm, și noi, un cîntec; alegem fără multe ezitări, „Sălbatică-i stepa baikală”, ne pregătim, facem repetiții; totul pare să meargă bine… Odată ajunși însă pe temuta scenă, legea inexorabilă a tracului își spune cuvîntul: debutul nostru e un fiasco; din capul locului nu reușim să ne sincronizăm, ne încurcăm apoi de-a binelea, ne enervăm și începem să ne facem reproșuri, chiar acolo, pe scenă, în fața publicului, din masa compactă a căruia se și aud rîsete răzlețe. Paradoxul timidității exasperate: ne-a fost rușine să cîntăm, dar nu să ne certăm, sub privirile atîtor oameni! În cele din urmă, cu obrajii dogoritori, cu un fel de dușmănie am reluat de la capăt cîntecul: „Sălbatică-i stepa baikală” (sălbatică era și tortura penibilului în care eșecul irevocabil mă azvîrlise fără milă) și, de data aceasta, prea tîrziu însă – numărul nostru fiind deja compromis –, am izbutit să-l ducem la bun sfîrșit.
Valeriu Cristea 31.01.2026
„Sălbatică-i stepa baikală”
