Cît de mult a amuzat-o pe mama – învățătoare (cum se spunea pe atunci, cînd cuvîntul „educatoare” nu fusese încă inventat) la o grădiniță de copii – întîmplarea cu fetița „judecată” (și „condamnată”) de o altă fetiță. Prima greșise cu ceva și mama, expunînd copiilor cazul, le-a cerut părerea, ce pedeapsă propun ei să i se dea, ce să-i facă. „S-o spînzurăm”, a cerut pur și aimplu atunci, cu o seriozitate și cu o convingere comic-lugubră, cealaltă fetiță, care ascultase cu atenție concentrată expunerea cazului, dezbătut apoi rapid, dar probabil deosebit de furtunos în micul ei for lăuntric. Disproporția verdictului, dramatizarea excesivă a culpei, patosul justițiar feroce al fetiței-procuror, fanatismul și cruzimea manifestate cu inocență de ea reflectă destul de fidel, la scara unui „proces” de grădiniță de copii, atmosfera tensionată a primilor ani postbelici, cînd s-a petrecut întîmplarea evocată de mama.