Rusia nouă și Rusia veche

La Galați, în toamna anului 1944 sau iarna 1944-1945, tata s-a întors într-o seară însoțit de doi militari ruși; îi întîlnise pe stradă, îl întrebaseră ceva și astfel intrase în vorbă cu ei (tata știa și el ceva rusește), încît pînă la urmă se simțise obligat să-i invite la noi, ca să se încălzească și să bea un pahar de ceai; afară se întunecase de mult, eu și sora mea ne culcasem deja, dar nu dormeam încă, sau adormisem și ne trezisem, fuseserăm probabil treziți de neobișnuita scenă la care asistam din patul dublu unde dormeam, cred, cu toții.

Masa se afla așezată lîngă pat, lipită de tăbliile de la picioare, astfel că, așa cum stăteam culcați, cu plapuma trasă pînă la bărbie, intimidați și curioși, puteam privi în voie, ca la teatru, la oaspeții aceia neobișnuiți, a căror prezență în casa noastră reprezenta desigur un eveniment. Unul dintre cei doi soldați era tînăr, celălalt mai în vîrstă, aproape bătrîn (cel puțin așa îl vedeam eu). Se poate spune că în casa noastră intraseră – și ședeau la masă – cele două Rusii, Rusia nouă și Rusia veche.

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: resboiu.ro)