Cînd am crescut (fac aici un nou pas dincolo de granița vîrstei copilăriei, pe care mi-am impus-o în aceste texte) luasem obiceiul să mă plimb împreună cu alți băieți, pe „Corso”. Ieșeam pe „Corso” cu regularitatea și punctualitatea cu care se merge la slujbă, vara sau iarna, iarna ca și vara în capul gol – era un gest de sfidare aproape obligatoriu, o dovadă de maturitate masculină, ca să nu zic de bărbăție, în orice condiții: sănătos sau bolnav (răcit), teafăr sau… rănit. Odată, într-o după-amiază, aproape că se făcuse „ora”, am intrat decis în baie, am luat briciul tatei (pe care încă nu-l foloseam) și, cu o răceală de încercat chirurg, mi-am crestat destul de adînc (semnele se văd foarte bine și astăzi) brațul în vreo zece locuri; voiam să mă conving că nu sunt laș, că aș putea rezista torturilor etc.; mi-am înfășurat apoi, calm, mîna într-o cîrpă, mi-am îmbrăcat haina și, însîngerat în taină ca Ruy Blas în interpretarea lui Jean Marais, am plecat la datorie. Pe „Corso” ne uitam la fete (doar pentru asta ieșeam, plimbîndu-ne ore întregi), le căutam pe cele pe care le cunoșteam deja din vedere (și care și ele ne „cunoșteau” la fel), le urmăream un timp… și atît. Dar era nemaipomenit!
Într-o seară însă am îndrăznit mai mult și, împreună cu doi prieteni, am urmărit o fată pînă acasă, pînă ce a dispărut, după ce a urcat o scară întunecoasă, pe ușa locuinței sale. Am revăzut-o însă de îndată, spre surpriza noastră, care rămăseserăm pe treptele acelei scări, lîngă ușa ce se închisese în urma ei. Nu, ușa nu s-a mai deschis, fata (care se știuse desigur urmărită) nu s-a ivit în prag, ca să ne certe și alunge sau, dimpotrivă, să ne zîmbească și să intre în vorbă cu noi. A apărut pur și simplu, dintr-un capriciu al acestei locuințe, într-o încăpere de deasupra scării, o încăpere ciudată, cu (doi dintre) pereți transparenți, de sticlă, un fel de verandă mare, în formă de cameră însă și aranjată ca o cameră. A aprins lumina (scara pe care stăteam s-a luminat și ea puțin), a intrat și s-a așezat, obosită, pe un taburet. Își dezbrăcase paltonul (era iarnă) rămînînd în uniforma ei de elevă ce îi scotea în evidență corpul. Părea supărată sau tristă, aproape posacă; poate că mama ei apucase s-o certe pentru întîrziere sau poate că aceasta era expresia obișnuită a chipului său nu prea frumos, cînd se credea singură. Era convinsă că plecaserăm, oricum nu ne putea vedea din încăperea aceea bine luminată. Noi în schimb o vedeam din plin, de parcă s-ar fi aflat într-un acvariu sau într-o vitrină, o vitrină ce ne-o făcea totodată intangibilă și intimă; părea extraordinar de aproape de noi și în același timp departe, retrasă în sine, indiferentă. Uimiți de apariția ei neașteptată, o priveam cu răsuflarea tăiată, fascinați. Și tot uitîndu-mă la ea cum stătea așa pe taburetul acela, cu mîinile în poală, cu umerii lăsați, abătută, gânditoare, posomorîtă, parcă brusc apăsată de ceea ce o aștepta, de destinul ei de femeie, cu împlinirile, bucuriile dar și cu suferințele, hărțuielile și mizeriile lui, am avut pentru prima oară cu adevărat revelația sexului opus, a naturii și condiției sale.