Valeriu Cristea 
Cîţiva ani la rînd am însoţit-o pe mama în nişte vizite ce mi se păreau ciudate, la o doamnă ce nu venea la Sîngeorz în vacanţă, „la băi”, ca noi, ci chiar locuia acolo, într-o casă a ei, singură, era nemţoaică şi avea un mare necaz, o suferinţă de care amintea întotdeauna în timpul discuţiilor anuale cu mama (un băiat îi fugise la sfîrşitului războiului în Germania şi nu mai ştia nimic de el, sau ştia, dar era separată de el ca de o cortină – celebra cortină de fier); stăteam cuminte pe un scaun şi aşteptam să treacă timpul rezervat vizitei, ascultînd-o atent-distrat pe acea femeie cum se lamenta (cu discreţie şi demnitate totuşi); în jur, multe fotografi, lucruri vechi, o tristeţe apăsătoare în care mă cufundam tulburat-nepăsător, înmagazinînd impresii pentru mai tîrziu, provizii pentru simţirea altor vîrste…
