Valeriu Cristea 
Am văzut marea pentru prima oară în 1962, la vîrsta de 25 de ani. O cunoștință tîrzie deci: după ce citisem atîtea cărți și ascultasem atîtea impresii despre ea, după ce o văzusem de atîtea ori în filme, pelicule alb-negru sau color. M-am apropiat de mare după lungi amînări și rețineri, ca de o scriere fundamentală, la a cărei lectură nu te încumeți decît la maturitate, cînd te poți considera cît de cît pregătit. Am zărit-o de aceea în premieră cu un amestec de recunoaștere și mirare (iat-o! ea este! firește! sigur că da! nu se poate!): realitatea ei ireală fulgerîndu-mi privirea confirma tot ceea ce știam de mult despre ea și în același timp era de o noutate absolută, constituia o uriașă surpriză.
Primul sentiment al mării l-am avut însă cu mult mai devreme, în copilărie, pe la 10-11 ani, chiar în orașul copilăriei mele, la Cluj (care, după cum se știe, nu este port la mare); l-am încercat privind un modest tablou, o acuarelă, pe care, cînd ne-am mutat în locuința de pe Matei Corvin, am găsit-o atîrnată în baie, deasupra chiuvetei – și acolo a rămas neclintită, vreme de alți 12 ani, cît am stat noi în acea locuință, pînă la plecarea definitivă din Cluj. Îmi intra în ochi fără să vreau, în ochii cîrpiți de somn, dimineața, cînd veneam să mă spăl la chiuvetă și seara înainte de culcare, cînd „cu gene ostenite” repetam operația. Altfel nu-i dădeam nici o atenție (doar nu era să mă închid în baie ca s-o privesc); și totuși, ea a acționat (cine știe cum și cînd) asupra sufletului meu tînăr, făcîndu-și efectul („efectul Thalassa”). O marină și o nocturnă în același timp, acuarela înfățișa o mare vînătă, ușor agitată peste care se revărsa lumina fantomatică a lunii ce tocmai ieșea dintr-un nor (dar alți nori o așteptau gata s-o închidă). Autorul tabloului izbutise să creeze o subtilă relație între apă și cer: două imense singurătăți puse să „comunice” pentru a potența impresia de misterioasă și redutabilă pustietate; o pustietate „văzută” de altă pustietate… Înfricoșătoare era însă totodată ideea că un ochi omenesc a putut contempla o priveliște atît de tainică. Oricum, tabloul avea un cert dramatism.
