Valeriu Cristea 
Casa de pe Pietroasa (a doua noastră locuință clujeană, în care ne-am mutat la cîteva luni după sosirea în oraș, deci în cursul anului 1945) era alcătuită din două apartamente sistem vagon, despărțite între ele de un gang îngust, ce dădea într-o curte minusculă, asfaltată, cu cișmea și cu o mică magazie pentru lemne, curte închisă de un zid de cărămidă, dincolo de care se întindea până departe un fel de arătură, o mare de pămînt negru. Atracția acestui învecinat „spațiu deschis” surprinzător era cu atît mai presantă cu cît totul în acea locuință, în acea casă părea strîmt, întunecos. Pînă cînd, într-o zi, ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat: am trecut dincolo, am „evadat”. Din curte, gardul nu era foarte înalt, putea fi destul de ușor escaladat; în partea cealaltă însă, deoarece nivelul pămîntului era mult sub nivelul casei, parcă se deschidea o groapă adîncă: încît sărind, am avut senzația că sar cu parașuta, că mă arunc în gol de la o mare înălțime. Nici vorbă nu putea fi de a mă întoarce tot pe acolo. Ca să ajung acasă, a trebuit să fac un mare ocol, să străbat mai întîi tot acel vast teritoriu „misterios”, să ies apoi pe niște străzi necunoscute, pentru ca în cele din urmă, mai orientîndu-mă, mai întrebînd, să nimeresc, cu un oftat de ușurare, pe Pietroasa atât de familiară mie. Strada Pietroasa își merita din plin numele: era pavată cu bolovani de rîu și nu avea trotuar decît pe o parte (pe partea opusă aceleia pe care stăteam noi). De la colțul dinspre centru pînă la locuința noastră se întindea un lung perete orb, spatele unei alte case, rămase pentru mine fără „chip”, pe lîngă care, plecînd de acasă sau întorcîndu-mă acasă, treceam întotdeauna, puțin apăsat de tovărășia lui, ca pe lîngă un ecran cenușiu, interminabil. Pe care se proiectau, zilnic, stările și gîndurile celui care eram pe atunci. Acel spate de casă reprezintă pentru mine un întreg dosar sufletesc. În cealaltă extremitate a ei, strada urca puțin, și acolo, „sus”, exista un mic atelier de lăcătușerie unde, într-o vară, copil lipsit de îndemînare într-un grad alarmant, fără aptitudini practice, am fost dat să ucenicesc. Experiența nu s-a dovedit însă rodnică și am abandonat curînd. În fața casei se afla o grădinița cu flori, de asemenea minusculă, formată din două dreptunghiuri a căror latură mică era doar de un metru, un metru și ceva (de flori însă nu prea îmi amintesc, poate că ele nici nu prea existau), iar în partea dinspre peretele orb un pom ciudat cum nu mai văzusem și din care pînă toamna tîrziu se scuturau un fel de păstăi roșii, pe care le culegeam, fascinat, de la pământ și în care găseam – ca într-o pușculiță – multe boabe de un gust dulceag. Se numeau roșcove fructele acelui pom (dar pomul? să consult dicționarul).
De amintirea locuinței de pe Pietroasa se leagă amintirea pîinii pe care o mîncam în acei ani. Nu se prea găsea, și din această cauză eram nevoiți s-o facem în casă. Nu mîncam totuși ceea ce se cheamă „pîine de casă”, deoarece aluatul, odată preparat și așezat în forme, trebuia dus, pentru a fi copt în bune condiții, la o brutărie din apropiere. Așa proceda multă lume atunci, și ca să existe o ordine, primeam, în dublu exemplar, bonuri, niște hârtiuțe albastre avînd imprimate pe ele, cu cerneală neagră, cifre indicatoare. Un rînd de hîrtiuțe pecetluia aluatul, celălalt rămânea la client, ca să-și poată recunoaște pîinile. Le țin atît de bine minte tocmai datorită etichetelor încrustate în procesul coacerii în coajă, etichete care le făceau parcă mai gustoase. Pîini „speciale”, numerotate, făcute doar pe jumătate în case, pîinile de pe Pietroasa, cu care mă mai hrănesc, uneori, și astăzi.
____________
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
