Valeriu CristeaValeriu Cristea
05.03.2016

Perioada arădeană

Din Arad, orașul în care m-am născut, nu îmi mai amintesc nimic. În orice caz nimic limpede. Mai tîrziu, cînd sora mea mi-a povestit o amintire de-a ei despre noi doi mi s-a părut (dar ar putea fi o iluzie) că-mi amintesc eu însumi scena evocată de ea. Mă aflam într-un salon de spital (la Arad, unde m-am născut, era să și mor, la puțin timp după ce împlinisem trei ani, îmbolnăvindu-mă grav – am făcut apă și apoi puroi la plămîni) și sora (împlinise deja cinci ani), care fusese în sfîrșit adusă să mă vadă, într-o zi de vizită desigur, se găsea și ea acolo, în cameră, curat îmbrăcată, cu codițe impecabile.

I se permisese să vină numai cu o condiție: de a rămîne în tot timpul vizitei la o distanță apreciabilă de patul meu (boala de care sufeream era considerată contagioasă?). Mama și tata trebuie să fi fost și ei în salon, dar nu-i „văd”; probabil că eram prea absorbit de complicitatea cu Jeni căreia îi adresam pe furiș semne cu degetul să se apropie și care, după ce se asigura că nu este văzută (dar oare chiar nu era văzută?), făcea un pas rapid înainte, apoi rămînea nemișcată, înțepenea cuminte la loc ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ca și cum totul ar fi fost și acum în cea mai perfectă ordine. Consemnul părea respectat în continuare și distanța profilactică pînă la mine la fel de liniștitor de mare. Naivi păcălitori, nu ne dădeam seama cît de mult ne trădau zîmbetele și mutrele noastre șirete.

Stratagema s-a repetat și ea ne încînta în așa măsură încît scopul ei aproape că nu mai avea importanță și, pentru că nu avea, urmarea mi s-a șters din memorie: nu știu dacă sora mea chiar a reușit să ajungă lîngă pat sau dacă acestui joc nevinovat, dar care încălca disciplina de spital, i s-a pus, totuși, capăt la un moment dat.

Mi se pare că îmi amintesc, dar foarte vag (de nu cumva îmi imaginez ceea ce mi s-a povestit ulterior sau sînt contaminat de sugestiile vreunei vechi fotografii de familie): stau pe o masă în picioare, numai în cămășuță, susținut de tata, și suport răbdător, fără să mă zvîrcolesc sau să țip, acele lungi ce mi se înfig în spate; mi se fac absolut necesarele puncții. Ceea ce în mod sigur nu-mi mai amintesc este durerea; tocmai senzația cea mai intensă, cea mai vie mi s-a șters cu totul din memorie, ca și cum nici n-ar fi existat, ca și cum, de-abia „scrisă”, peste ea cineva ar fi trecut imediat cu buretele. Tortura medicală de la trei ani (cînd mi s-a provocat și o rană la picior pentru ca puroiul să se colecteze în acel loc și să fie astfel mai ușor eliminat) a rămas pentru mine o pată complet albă (sau mai curînd neagră). Durerea fără conștiința durerii e o durere dezarmată.

Din povestirile auzite în copilărie despre perioada arădeană, una m-a impresionat în mod deosebit. Trăia în oraș un fost militar al cărui unic fiu, deja adult, se îmbolnăvise de tuberculoză. În ciuda îngrijirilor medicale atente de care avusese parte, boala avansa necruțător și în curînd cazul a fost declarat irecuperabil. Aflînd verdictul, tatăl a recurs (dacă tot e să moară…) la un gest disperat: și-a închis băiatul într-o încăpere și l-a ținut nemîncat un număr de zile (două săptămîni, pare-mi-se).

Era pe atunci la modă practica postului îndelungat și sever care, se credea, ar face minuni. Din această cauză sau din alta, o minune chiar s-a produs cu fiul fostului militar, „arestat” în propria casă și condamnat să flămînzească printre ai săi: incurabilul s-a însănătoșit, și încă în așa măsură încît a rezistat și anilor de front, și anilor de prizonierat, a scăpat și dintr-o nenorocire, și din alta și s-a întors acasă (după primul război mondial) mai zdravăn decît plecase. Brutalitatea salvatoare cu care acel om se încumetase, dovedind o forță sufletească extraordinară, demnă cu adevărat de un veteran, să-și trateze copilul muribund e ceea ce probabil m-a impresionat mai cu seamă în această istorie a unei vindecări miraculoase. Modelul tatălui aprig, sever dar drept, bărbat dintr-o bucată, continua, după cum se vede, să mă fascineze…

La Arad, părinții mei aveau niște prieteni, un medic și soția lui, tot cu doi copii și ei, tot o fată și un băiat (și tot fata mai mare decît băiatul); medicul muncea mult și cîștiga bine, avea trăsură și automobil; fiind un om generos și chiar risipitor, îi plăcea să petreacă și petrecea nu o dată invitîndu-i și pe părinții mei, uneori prietenește forțați de el să accepte invitațiile. După ce a murit prematur, situația materială a familiei și întreg modul ei de viață s-a schimbat. Greutăților de tot felul ce n-au întîrziat să se ivească, soția medicului, femeie inteligentă și cultă, a știut să le facă față cu o energie și o forță de caracter nebănuite (a intrat în serviciu, și-a ținut copiii la facultate, într-un cuvînt s-a descurcat). Auzită în copilărie, istoria acestei familii mi-a dat prilejul să încerc, poate pentru prima oară, sentimentul a ceea ce e atît de repede trecător în existența omului, să simt emoția a ceea ce mai tîrziu am aflat că latinii numeau fortuna labilis.

—–

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

Sursa foto: adevarul.ro

454 cititori