Valeriu Cristea 
Tata întîrzie și el din cînd în cînd; erau însă altfel de întîrzieri (decît cele ale mamei), care trezeau în sufletul meu altfel de spaime. Cînd se apropia ora la care trebuia să sosească, sosea, înaintea lui, întotdeauna, neliniștea, instalîndu-se în ființa mea ca la ea acasă, ca într-un pat cunoscut, în care te-ai culcat de atîtea ori. Ca s-o contracarez, încercam să-mi concentrez șa maximum voința, s-o transform într-un puternic magnet, atracției căreia tata să nu se mai poată opune. Îmi intensificam dorința, și așa intensă pînă la disperare, „porunceam”, ordonam întoarcerea lui, practicam un fel de magie naivă, născoceam diverse tertipuri, încheiam pariuri superstițioase cu mine însumi. Stăteam de pildă la geam, în camera dinspre stradă, mă uitam și așteptam și dintr-odată îmi ziceam, ca inspirat, că tata va fi cu siguranță unul din primii cinci sau zece oameni ce se vor ivi pe stradă din acel moment înainte. Începea pînda: pe Pietroasa cea lăturalnică trecătorii erau foarte rari, o apariție reprezentînd aproape un mic eveniment; cel puțin atunci, cînd așteptam cu imensă emoție întoarcerea lui și cînd orice siluetă putea să însemne o amară deziluzie sau marea bucurie, fericirea. Ședeam la geam și mă uitam în stradă și-mi număram, întristat, cu inima strînsă, lotul de trecători ce trebuia, trebuia neapărat să-l cuprindă și pe tata.
