Dintre profesorii de limba română îmi mai amintesc de un colos posac, dar în fond de treabă, care ne lăsa în pace și despre care circula zvonul că fusese cîndva boxer (de categorie grea, după cum arăta) și de un tînăr subțire ca nuiaua și ironic a cărui replică favorită era „firește”. Te chinuiai de pildă, tremurînd și transpirînd, să ghicești ce fel de complement e complementul cutare și, dacă aveai norocul să nimerești, în locul unei (din plin) meritate aprecieri și încurajări: „da, bine”, „da, foarte bine”, „văd că știi” etc., te alegeai cu un sec, casant „firește”. Firește că acel complement, de mod să zicem, e un complement de mod, ce mare lucru, e normal ca un elev să dea un răspuns corect, părea el să spună. Dar tu, biet școlar cu felurite lacune, știai – o știa și el, profesorul, de aici ironia – cît de hazardat fusese răspunsul tău șovăitor.
Valeriu Cristea 22.11.2025
Ora de română
