Ora de religie

„Religie” nu am făcut decît un an, în clasa I de liceu, la S.P.U. (Seminarul Pedagogic Universitar) de unde în toamna lui 1948 am fost numit din oficiu, împreună cu alți trei colegi (dintre care unul se numea Stoicovici și căruia, pentru că era foarte înalt, îi spuneam „Stoicobăț”), pe baza criteriului teritorialității, al unei cît mai mari acoperiri între domiciliu și școală, la liceul „Gheorghe Barițiu”. Deoarece în vară avusese loc reforma învățămîntului, nu mai eram acum în clasa a II-a, ci în a IV-a, iar religia dispăruse ca materie școlară. Din ce învățasem într-un singur an la acest obiect cu un profesor care era, firește, preot (îmi amintesc vag de el, adică îl văd și nu-l văd, îl văd în mare, dar nu suficient pentru a-l putea descrie) și care ne obliga să mergem în fiecare duminică dimineața la biserică, unde se notau absențele (orele acestea de evlavie comandată constituiau un fel de „practică”) nu m-am ales decît cu un scurt episod din Vechiul Testament, un episod ce m-a șocat însă puternic, tare ca o nucă, deoarece dinții antimemoriei nu au reușit s-o spargă în lungul interval de timp în care Biblia a rămas pentru mine o carte necunoscută. (În plină perioadă dogmatică, Tudor Vianu ne reproșa, amar-ironic, la un curs, neinteresul față de această operă: „Sunteți atei, nu mai citiți Biblia”, ne spunea el, amintindu-ne că ea reprezintă și unul din marile monumente literare ale omenirii; eram, într-adevăr, atei, dar niște atei grozav de ignoranți). Era vorba, în acel episod, de momentul în care Saul, grav rănit, muribund chinuit, îl roagă pe David să-l arunce în propria lui sabie. Ce tare mă impresiona această rugăminte, ciudată, neobișnuită (nu-i cerea să-l salveze, ci, dimpotrivă, să-l ucidă, să-l facă să moară cît mai repede), dincolo de care ghiceam, simțeam colosala suferință a omului ce a rostit-o.

(sursa foto: doxologia.ro)