Valeriu Cristea 
În ce condiții neobișnuite locuia bărbatul acela mai tînăr decît tata (care de-abia trecuse pe atunci de 40) cu vreo 10-12 ani, nu numai bolnav (de tuberculoză), ci condamnat la moarte (era deja incurabil), fapt pe care îl știam pînă și eu, un copil, și pe care, desigur, îl știa și el, ceea ce explică, poate, de ce îl găseam întotdeauna, nu beat, dar oricum în mod vizibil băut.
Mergeam la el cu tata: stătea în oraș, nici măcar foarte departe de centru, dar nu cred să mai fi existat în tot Clujul o „casă” atît de ciudată, mai exact spus atît de ciudat situată. Locuia într-un fel de cabană de lemn la care ajungeai trecînd peste o lungă și îngustă punte de scînduri suspendată peste o vale ce mi se părea imensă și foarte adîncă, literalmente pavată cu mii de căpăcele de sticle de bere. În apropiere, dacă nu chiar în vecinătate, dincolo de un gard de zid, se afla Fabrica de bere și tot bere (băutura lui preferată, poate doar pentru că era atît de ușor de procurat, sau – cine știe – cumva indicată, ca fiind mai puțin nocivă) ne dădea el și nouă să bem cînd veneam să-l vedem.
Nu știu aproape nimic despre acest om întipărit în memoria mea datorită unui destin tragic și curiosului „peisaj” în care locuia (sau invers): nici cum îl chema, nici cu ce se ocupa și dacă mai lucra pe atunci, în ultimele sale luni de viață, nici de unde îl cunoștea tata și de ce mergeam la el. Țin minte însă (în legătură cu moartea sa apropiată) că avea numai 28-29 de ani. Mergeam la el, desigur, ca să-i mai ținem de urît, deși tatei aceste vizite la un muribund (care însă mai umbla normal, discuta și bea) nu puteau să-i fie prea la îndemînă. Îi mai văd, mai ales, silueta și gesturile, și mai puțin fața, îi mai aud glasul, moale, parcă ușor ironic. Nu-mi aduc aminte cînd a murit, nu-mi amintesc să-l fi văzut mort. Cred că așa m-ar fi impresionat mai puțin. Pentru mine el fusese doar „omul care moare”, spionat inconștient, dar cu aviditate și cu o secretă admirație.
–-
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
