Valeriu Cristea
Un teren viran undeva la marginea satului probabil, un fel de arenă improvizată cu inexplicabil de mulți bulgări de pămînt galben, tari ca piatra, pe care trebuie să fie foarte neplăcut să cazi, iar în această arenă, față-n față, dar la o ciudat de mare depărtare (sau poate doar mi s-a părut astfel) unul de altul, ca pentru a-și putea lua, fiecare, un avînt nimicitor, stau doi bărbați tineri, goi pînă la brîu, cu bustul și brațele unse cu ulei.
Sînt luptătorii care, dintr-o clipă în alta, trebuie să înceapă lupta, trînta. Nu-mi amintesc nimic din „meciul” propriu-zis (o fi avut loc? dar se putea să nu aibă cînd totul părea să anunțe semnalul de începere?), după cum nu-mi amintesc de spectatori sau de tata, care trebuie să mă fi dus acolo. Îi văd numai pe cei doi luptători și simt cu toată puterea dramatismul clipei; le înțeleg (de parcă aș fi intrat sub pielea lor umflată de mușchi, lucitoare) starea sufletească, singurătatea, frica; căci le e frică – nu de luptă, ci de posibilitatea de a fi învinși sub privirile atîtor oameni.
O luptă care n-a mai avut loc în memoria mea, dar care m-a impresionat cît zece prin intensitatea tracului, prin tensiunea ultimelor momente, premergătoare încleștării.
–
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
