Valeriu Cristea 
Pe la zece seara m-am trezit ca să ies afară; eram buimac și mă simțeam moleșit ca o cîrpă, după un somn compact de 6-7 ore în care mă prăbușisem întorcîndu-mă, cu ultimele puteri, acasă, la casa noastră de vară de la Sîngeorz; dis-de-dimineață plecasem, împreună cu tata și cu badea Emil – care avusese ideea – la cules de zmeură, la Valea Tărtarilor, unde am ajuns după un drum de trei ore și de unde, după un scurt popas, am început să urcăm o pantă aproape verticală (exagerez – dar nu foarte mult) acoperită de o stufoasă vegetație pitică; am înțeles prea tîrziu că badea Emil, de care ne-am și rătăcit aproape imediat, ne-a atras cu maliția lui de țăran, într-o cursă; nu ne rămînea decît să încercăm, tata și cu mine, să ieșim singuri din impasul în care, naivi, nimeriserăm. Am orbecăit multă vreme prin hățișul inextricabil pînă am dat în sfîrșit de albia secată (era în august) a unui rîuleț de munte și, din piatră-n piatră, am coborît la vale. A fost partea cea mai grea a aventurii noastre, simțeam – și nu-mi venea să cred: aveam numai 24 de ani – cum mi se taie picioarele și nu mai pot să merg. Ne-am întors, ca să zic așa, la bază, în Valea Tătarilor, și după ce ne-am tras puțin sufletul, fără să-l mai așteptăm pe badea Emil care hălăduia cine știe pe unde, înghițit de costișa aceea infernală, am pornit-o disperați de oboseală, spre casă. Rareori trupului meu i-a mai fost dat să suporte un asemenea efort fizic. Odată întins pe pat – să fi fost ora două sau trei după-amiază – m-am cufundat în somn, cu o voluptate de nedescris… Și pe la zece m-am trezit; clătinîndu-mă, am trecut prin bucătăria în care, reîntors și el între timp, badea Emil dormea împreună cu lelea Saveta într-un pat foarte îngust (mă întrebam mereu, cum încap în el), am ajuns în tîrnaț și apoi am ieșit afară… Aici m-am dezmeticit dintr-o dată, ca lovit (acesta e cuvîntul) de ceea ce vedeam: ziua fusese minunată, senină, fără un nor, dar noaptea, noaptea de vară, caldă și cu lună plină, în care mă pomenisem pe neașteptate, era extraordinară, miraculoasă. Nu cred că mai fi văzut una la fel, nici înainte, nici după aceea. Valea nu prea adîncă, dar destul de largă, ce se întindea de la picioarele mele, oprit la cîțiva pași de casă, pe o cărare, pînă la pădure, cu căpițele și lanurile ei de porumb, se umpluse, ca un lac de acumulare misterios, cu apa gălbuie a unei copleșitoare lumi selenare. Aveam impresia că dacă aș mai fi făcut cîțiva pași, dacă aș fi coborît cît de puțin panta m-aș fi „înecat”. Nu am făcut însă nicio mișcare pentru că… înmărmurisem: atîta frumusețe într-o singură clipă nu mi se mai dăruise vreodată. Și tocmai această plenitudine a început să mă neliniștească: de ce mi se oferea? pentru ce? Era prea mult. Era aproape suspect. Noaptea aceea mirifică părea o compensație uriață ce îmi semnala, vag dar dureros, că undeva s-a petrecut ceva rău, o catastrofă, o tragedie, catastrofă și tragedie pe care ea încerca, prin splendoarea ei, să le răscumpere. Ce catastrofă? Unde? Ce tragedie? A cui? O inexplicabilă suferință își făcea loc în sufletul meu plin de entuziasm și umilință. Luam act, în chip acut, de o întîmplare neștiută.
Belșugul acelei frumuseți s-a dovedit complice cu moartea. Evenimentul superbei nopți de vară cu presimțiri de la Sîngeorz a avut loc în august 1961 (data exactă n-am putut s-o reconsitui, dar presupun că e vorba de prima jumătate a lunii). În același an, la 15 august, se stingea din viață, într-un spital din București, tatăl viitoarei mele soții. De ziua în care aveam s-o văd pentru prima oară mă mai despărțeau doi ani și două luni.
