Clipele faste vin numai cînd vor ele, după bunul lor plac, fără a ține seamă de împrejurări, călcînd nepăsătoare peste evidente inadvertențe, ba chiar și peste morminte, cum se va vedea imediat. Una din amintirile clujene cele mai plăcute se leagă de o seară de 1 noiembrie, ziua morților la romano-catolici, zi în care parcă întreaga populație a orașului se revărsa pe străzile ce duceau la cimitir. Deși morții noștri erau departe și deși aparțineam confesiunii ortodoxe (eu fiind deja un foarte convins ateu!), în acel an, poate și din cauza timpului neobișnuit de moale pentru prima zi a lui noiembrie – seara cobora învăluită în nori calzi de ceață – ne-am alăturat și noi, eu, mama, doamna B-llo (de ceilalți nu-mi mai aduc aminte), procesiunii pioase, pornind într-un fel de plimbare spre locul ușor înălțat deasupra orașului, ce adăpostea „veșnica odihnă” a răposaților. Întunericul ne-a surprins în cimitirul plin de oameni și de lumînări aprinse. Era mai degrabă feeric decît solemn. De tristețe, nici pomeneală (o barieră groasă mă despărțea atunci de imperiul morții). Ne-am oprit, la întîmplare, în dreptul unui mormînt (al cui o fi fost?), d-na B-llo fuma, liniștit nepăsătoare, din cînd în cînd schimbam cîte o vorbă, destinși, aproape dispuți. Era frumos, era agreabil, era bine. Mă simțeam respectuos neimplicat, ca un mator decent dar neutru, ca un reporter curios de spectacol și atât: moartea (vorba anticilor) nu mă privea. Cu aceeași nepăsare cu care fumase, cînd și-a terminat țigara, d-na B-llo a aruncat restul ei fumegînd în iarba mormîntului. Gestul, minor profanator, nu mi-a scăpat și, indignat-amuzat, am compus în zilele următoare, inspirat de el, o mică povestioară macabru-umoristică, în care urmăream traiectoria subterană a mucului încă arzător pînă la contactul acestuia cu scheletul desconsiderat de fumătoare; scheletul sare ca… ars, reacționează, protestează, vociferează, atît cît îi permite condiția lui precare etc. Cînd, în fine, această excursie încîntătoare în țara umbrelor a luat sfîrșit, ne-am întors cu toții acasă la noi: mă văd, în sufrageria cu prieteni – veniseră între timp (dacă nu cumva fuseseră și ei la cimitir) și soțul și fiica d-nei B-llo –, puternic, parcă sărbătorește luminată, în picioare, lîngă masă, senin, bucuros – inclusiv de oaspeți, dar totuși fără să bănuiesc că acea fastă pentru mine „zi a morților” avea să devină peste ani una din zilele cele mai „vii” ale trecutului meu.