Valeriu Cristea
Eram numai cu tata într-un local aproape pustiu, întunecos și răcoros, cu podele unse cu motorină și cu fețe de masă curate, impregnat de un miros stătut, specific, de vin sau de butoaie de vin, care nu mi se părea neplăcut (am mai apucat vechile cîrciumi particulare din Cluj, cu farmecul lor astăzi pierdut, ba chiar și faimoasele pivnițe).
Serveam masa, iar tata mai bea și cîte un pahar și poate și din această cauză i s-a părut că băiatul care se ocupa de masa noastră nu e destul de atent cu el și i-a făcut observație. Tînărul chelner s-a grăbit să apuce carafa ca să toarne (vinul – îmi amintesc – era adus în carafă), dar tata, supărat, nu l-a lăsat.
Mă simțeam foarte stingherit, încît nici mîncarea, deși pînă atunci îmi plăcuse, nu mi-a mai priit. (Atmosfera localului și starea mea sufletească au fuzionat într-un aliaj din care a rezultat o amintire clară, „tăioasă”.) Nici în această privință nu m-am schimbat prea mult: chiar și astăzi nu suport ca în prezența mea cineva să spună lucruri neplăcute altcuiva, și cînd împrejurările mi-o permit mă sustrag, o „șterg”, caut să nu fiu de față.
–-
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
