O amintire-cenușăreasă

O amintire de ultimă oră, recuperată adică acum, aproape chiar în prezentul scrierii acestor rânduri (o amintire deci neglijată și vitregită, o amintire-cenușăreasă, ținută ascunsă, în bucătăria palatului conștiinței, deosebindu-se de amintirile răsfățate de memorie, scoase mereu în lume, înfățișate, expuse): într-o bucătărie de vară, vara, seara tîrziu, la lumina slabă a unei lămpi cu gaz, în jurul unei mese dreptunghiulare, mică dar înaltă și cu rezemătoare pentru picioare, pe care se află bunătăți rîvnite: ardei grași, roșii, brînză telemea, friptură rece, salată de vinete; sîntem numai ea, el (un bărbat înalt, care se plînge, glumind, de rezemătoarea pentru picioare ce-l împiedică să și le întindă în voie sub masă) și eu; văd totul prin ceața unei mari oboseli fizice (abia sosisem la ei), o oboseală plăcută totuși, presimțind odihna din care deja se și înfrupta, amestecată cu tihna și voluptățile cinei și cu bucuria potolită de a-i revedea, pe ea și pe el, mătușa și unchiul a căror importanță va descrește mai tîrziu în viața și în sufletul meu, dar care pe atunci era încă foarte mare; în seara aceea tîrzie de august, viitorul era însă nu numai de nepătruns (ca bezna ce înconjura bucătăria de vară), ci și netrebuincios, de prisos; prezentul modest-idilic devenise plenitudine, paradis, părea capabil să-mi umple singur întreaga existență.

(sursa foto: mathaus.ro)