În romanul Adam și Eva, cu măiestria-i cunoscută, Liviu Rebreanu descrie supliciul unui om jupuit de viu. Gîndul că o asemenea faptă oribilă s-a putut petrece cu adevărat pe pămînt mi se pare insuportabil. Niciodată nu mă simt mai ateu decît atunci cînd îl am. Un singur om jupuit de viu, fie și acum zece mii de ani, și e de ajuns, prea de ajuns. Nici o teodicee din lume nu mă va face să pricep cum poate Dumnezeu să accepte o asemenea grozăvie. „Nu, nu se cade ca omul să fie chinuit așa!”, își încheie prințul Mîșkin reflecțiile despre ghilotină (fără s-o formuleze, Camus ajunge la aceeași concluzie). Dar oare numai pe oameni îi mustră personajul dostoievskian? Oare mustrarea „prințului Hristos” (cum este numit Mîșkin în Carnetele la Idiotul) nu se adresează la modul eretic marcionit deopotrivă și unui Dumnezeu prea crud (pentru a admite că pe pămînt cruzimea, nestingherită în nerușinarea ei scandaloasă, să-și facă atîta vreme de cap)?
Valeriu Cristea 19.04.2025
„Nu, nu se cade ca omul să fie chinuit așa!”
