Valeriu Cristea
Din atîtea și atîtea ceasuri petrecute „la operă” mi-au rămas întipărite în memorie mai ales două momente, al doilea fiind următorul:
e foarte tîrziu, aproape ora unu noaptea și reprezentația (Trubadurul de Verdi) încă nu s-a terminat; nu dau semne de nerăbdare; dimpotrivă, pe jumătate adormit în fotoliul meu plușat, cufundat în obscuritatea odihnitoare a sălii (aproape întuneric e și pe scenă, unde se desfășoară un episod interminabil, greu, apăsător), mă simt mai degrabă bine în ciuda unei sîcîitoare neliniști, oarecum asigurat, ocrotit. E un calvar plăcut.
Urmăresc cu un ochi indiferent, dar cu celălalt încă fascinat, mișcările, gesturile și „vorbele” actorilor cîntăreți, problemele încîlcite din care nu înțeleg mare lucru ale personajelor reprezentate de aceștia; ceața oboselii somnolente îndepărtează parcă scena, ceea ce se petrece pe ea are și nu are legătură cu mine; scena devine aproape un accesoriu, și totuși întreagă acea atmosferă, noi toți depindem de ea; ca un supliment la starea mea privilegiată din timpul spectacolului, cînd acesta în fine se termină și mama, sora mea și cu mine ajungem în stradă, tata – care lipsise toată ziua (sursa neliniștii) – ne face surpriza de a ni se alătura, ieșind vesel din beznă (ne așteptase multă vreme afară, ca să ne conducă acasă).
Acum starea mea de bine este totală.
–-
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
