Valeriu Cristea
De „chipul luminos și blînd” al primei mele învățătoare nu-mi amintesc absolut deloc. Poate că nu era chiar atît de luminos și de blînd, sau poate că de vină e – iarăși – ingratitudinea memoriei noastre. Îmi amintesc, în schimb, de sala de clasă luminoasă și rece (la figurat, nu mai țin minte dacă și la propriu), de tăblița cu burete și condei (le-am mai apucat), de afișele ce ne interziceau să ridicăm de pe stradă obiecte pe cît de atrăgătoare (ca de pildă stilouri), pe atît de primejdioase pentru că erau azvîrlite din avion de inamic ca să explodeze în mîinile grăbite să le înhațe, și de „cartea de citire”, în față cu cele trei portrete: al regelui Mihai, al reginei-mamă și al mareșalului Ion Antonescu (fusesem dat la școală în 1943).
În „cartea de citire” exista o bucată care m-a impresionat cît mai tîrziu un text din orice clasic al literaturii universale. Un sat. Iarna. E un ger de crapă pietrele (aici am întîlnit pentru prima oară sugestiva expresie). Din hornurile caselor – după cum se poate vedea de altfel în ilustrația colorată de deasupra rîndurilor de citit – ies într-un chip foarte demonstrativ vălătuci de fum, indicînd că în sat domnesc spiritul gospodăresc și prosperitatea. O excepție există totuși, dintr-un singur horn nu se înalță nici un fir de fum. E casa în care locuiește un bătrîn sărac și bolnav (sau o bătrînă săracă și bolnavă). Copiilor nu le scapă faptul și se hotărăsc pe loc să acționeze. Aduc lemne și fac focul. Drept urmare, și din hornul acelei case încep să iasă vălătuci de fum.
Din clasa întîi primară îmi mai amintesc cum un coleg îmi leagă șiretul la un pantof. Nu, nu e o scenă dintr-un roman contemporan: nu-i impusesem acelui coleg o relație de forță, nu-l aservisem voinței mele, nu-l transformasem într-un sclav. Pur și simplu, îl rugasem, și el acceptase (nu mai știu dacă în mod dezinteresat) să-mi lege șiretul desfăcut pentru că eu… nu știam s-o fac. Învățasem să scriu, dar nu eram în stare să-mi leg singur șireturile de la ghete. Încît dezlegarea unuia dintre ele, atunci cînd nenorocirea mă surprindea departe de casă, reprezenta o catastrofă ireparabilă prin propriile forțe. Aveam nevoie de ajutor străin și, în disperare de cauză, îl ceream. Am fost și am rămas un neîndemînatic. Pînă la urmă, firește (nu mai știu în ce clasă eram), am învățat să-mi leg singur șireturile, de a căror maliție nu mă mai temeam.
Mai interesante decît orele petrecute la școală erau, după terminarea lor, drumurile spre casă. Trebuia să trec pe niște străzi cu nume nemuritoare în familia noastră (în care s-a făcut mult haz pe seama lor), Morilor și Zorilor, străzi bîntuite de cîini ce nu se mulțumeau numai să latre. Am devenit, desigur, victima lor. Îmi mai amintesc de o zi ploioasă, cu atrăgătoare băltoace și pîrîiașe galbene și tulburi, în care unul din tovarășii mei de școală și de drum, după ce se descalță, intră cu picioarele goale, desfătîndu-se în voie în apa aceea nămoloasă. O plăcere interzisă mie, pe care o regret nespus.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
