Valeriu Cristea 
O locuință mare, cu multe încăperi și cu o grădină și mai mare, atît de întinsă încît e loc în ea pentru mai multe forme de relief, mici dealuri și mici depresiuni, grote, bolovani ca niște stînci etc., o după-amiază noroasă de toamnă, rece dar nu friguroasă, în care se poate sta multă vreme afară fără să începi să tremuri, mai ales dacă te și joci.
E ziua unui coleg pe care acum nu mai pot să-l identific nici măcar ca înfățișare. Sînt, alături de mai mulți copii, pe care de asemenea nu-i mai pot individualiza, invitatul lui. Părinții sărbătoritului sînt parcă și ei de față, pentru a ne servi cu dulciuri, a ne antrena în conversație, a ne propune distracții și, desigur, a ne și supraveghea puțin, în chip discret. Într-o cameră ni se arată o „jucărie” costisitoare, o uriașă machetă reproducînd nu numai case și blocuri, ci și un întreg peisaj, la fel de variat ca și cel al grădinii. Ca și cum grădina ar fi fost doar o mărire la scară naturală a machetei.
Nu mai văzusem o asemenea casă: îmi impunea și în același timp mă simțeam bine în ea. Mă plimbam prin încăperi, mîncam, alergam prin curte. Elementul uman s-a evaporat aproape în întregime din această amintire, lovită parcă de o bombă cu neutroni, amintire din care am păstrat în schimb atmosfera pregnantă, oarecum stranie a casei, dominată de formidabila machetă, și a grădinii autumnale, cu văi și dealuri, nu mai puțin uimitoare.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
