Valeriu Cristea
Într-o zi – eram în curtea școlii, în una din acele recreații prelungite parcă la nesfîrșit, sau după terminarea orelor -, un băiat a căzut chiar sub ochii mei de la o înălțime destul de mare din copacul în care se urcase imprudent. A căzut ca un pietroi și a rămas lungit la pămînt. Cu marea poftă de a dramatiza a copiilor, am crezut că murise pe loc, eram chiar sigur de asta. Înspăimîntat, am luat-o la goană, dar nu spre el, ci în direcție contrară, neoprindu-mă decît la vreo cincizeci de metri de locul accidentului. Instinctiv, am simțit nevoia să mă pun la adăpost, să mă ascund, ceea ce nu puteam face decît fugind departe de oribila realitate a prăbușirii unui corp viu.
Într-o împrejurare critică mă dovedisem slab de înger. Băiatul însă nu numai că nu murise, dar nici măcar nu pățise mare lucru. Leșinase, în cădere, de frică, era însă amețit, dar își revenea văzînd cu ochii. Alții, mai curajoși decît mine, erau deja în jurul lui. M-am îndreptat în sfîrșit și eu spre ei, rușinat, umilit, conștient de lașitatea mea.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
