Valeriu CristeaValeriu Cristea
02.04.2016

Jeltu utorino

Din orașul B. am însă amintiri nu numai vizuale, ci și amintiri corespunzătoare altor simțuri (olfactiv și tactil). Intrîndu-mi un ghimpe în talpă și locul infectîndu-se, am fost dus la un dispensar unde am făcut cunoștință cu unul dintre cele mai interesante personaje ale copilăriei mele: mirosul de iod; un miros foarte net delimitat de celelalte mirosuri, intens și singular, aș spune insolit. Îl țin bine minte, deși de multă vreme nu am mai avut prilejul să mă întîlnesc cu el și nu știu prea bine care mai e soarta acestei substanțe, dacă mai e sau nu tot atît de întrebuințată ca pe vremuri în medicină sau dacă, între timp, nu a fost cumva înlocuită cu un alt dezinfectant.

Fiind un tipic oraș de cîmpie și de provincie de altădată, mai degrabă un orășel, B. avea multe ulițe nepietruite, pline de praf; stratul gros de colb catifelat alcătuia un fel de covor cald, pe care și în care micile mele picioare au pășit și s-au scufundat desigur nu o dată cu voluptate și iritare. Întemeiat în jurul anului 1820 pe vîrful de limbă al lacului dunărean Ialpug, în ținutul fostului temut Bugeac, de imigranți bulgari, refugiați, ca să scape de prigoana turcilor, la nord de Dunăre, în sudul Basarabiei (în N. Iorga și Constantin Giurescu există referiri la exodul acestei populații), în orașul B. mai trăiau în vremea primei mele copilării încă mulți bulgari; astfel încît, jucîndu-mă cu copii din vecini ce vorbeau bulgărește, am început să o înțeleg puțin, iar într-o bună zi am pronunțat chiar două cuvinte în această limbă, cuvinte ce definesc o culoare, o nuanță de culoare. Am spus deci atunci „jeltu utorino” (galben deschis), pentru ca după un timp să repet isprava și, adresîndu-mă unui tovarăș de joacă cu care mă certasem, să rostesc un ultimativ: „Vărisi doma” (pleacă, du-te acasă). Limbajul artei, exprimînd nuanțe de culoare (ce era în cîmpul meu de observație de atunci „galben deschis” și de ce era atît de presant s-o spun? Îmi place să cred că o floare), cedase locul limbajului conflictual, traducînd ruptura și violența.

În sudul Basarabiei trăiau, pe lîngă români, felurite nații și populații. Așa de pildă găgăuzii, despre care în Mic Dicționar enciclopedic (1978) citesc că sînt „de origine turcă, dar de religie creștină”. După cunoștințele mele, aceștia erau bulgari care își păstraseră credința, dar își pierduseră limba, creștini ortodocși vorbind turcește. Guvernul țarist colonizase în această regiune un număr (nu prea mare totuși) de nemți și chiar de francezi din Rusia. Nu o dată (pentru că nu voiam să cred), mama mi-a repetat că nu departe de orașul B. se afla un sat locuit de francezi și care se numea… Paris!

În prăfuitul oraș B. exista o imensă catedrală, cu bogate ornamente interioare, multe din ele de aur, un parc vast, cu un copac pe a cărui scoarță Pușkin, în timpul exilului său sudic, își gravase numele (literele crescînd apoi an după an, vreme de un secol, împreună cu trunchiul copacului), un liceu de băieți, unul de fete. Acesta din urmă cel puțin, după cum îmi povestea mama, care aproape pînă în ultimii ani vorbea la telefon cu o pensionară lucidă, fostă profesoară de gimnastică la acel liceu, fusese înzestrat cu proprietăți, dispunea de o importantă avere proprie, fiind o adevărată instituție, respectabilă și respectată.

Mă mai „văd” în această perioadă la cîmp: era, cred, vremea treierișului, de jur împrejur numai soare și grîu, o mare galben-aurie; îl văd pe tata (subțire, slab, cu fața ascuțită și cu ochelari, foarte tînăr, muncind ca muncitor agricol – rămăsese între timp fără serviciu, mi se pare) și apoi mă văd pe mine, pentru prima oară în viață (aveam 3-4 ani) ecvestru, așezat pe un cal și mergînd „călare” – eveniment demn să încununeze (în optica mea de copil) acea sărbătorească zi de vară -, cu tata alături, în (de data asta sînt sigur) stînga mea, însoțindu-mă pe jos și, desigur, păzindu-mă să nu cad (ne întorceam probabil de la lucru). M-am mai suit o singură dată pe cal de atunci: cînd aveam 18 ani și am mers la munte, lîngă Ineu, însoțindu-l pe badea Emil din Sîngeorz-Băi, care se ducea să-și vadă vacile date la păscut, în grija unor păstori.

–-

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

Imagine cover – Vincent Van Gogh, Lan de grîu

(sursa foto: jesseclaire.wordpress.com)

246 cititori