Valeriu Cristea 
La Cluj, prin 1945-1946, pe bulevardul ce se numea pe atunci Armata Roşie trecînd chiar Armata Roşie, un lung şir de camioane pline cu soldaţi, şi în capătul străzii, acolo unde ea se „varsă” în marea piaţă a Bisericii romano-catolice, urcată pe un piedestal cilindric de lemn, o tînără fată, îmbrăcată într-o uniformă militară, cu cizme, agitînd de zor steguleţele şi executînd ireproşabile întoarceri la stînga sau la dreapta, dirijînd circulaţia: soldaţii îi fac semne, glumesc cu ea, chiuie, rîd, în vreme ce fata, inflexibilă în seriozitatea ei fără o umbră de zîmbet, pare, din cap pînă-n picioare, întruchiparea însăşi a severităţii şi a incoruptibilităţii; de la atitudinea ei, fizică şi morală, ignoră cu trufie (biata de ea!) zgomotoasele mesaje galante ce o asaltează, gesticulînd întruna cu steguleţele acelea colorate şi întorcîndu-se cînd într-o parte, cînd într-alta, cu mişcări orgolioase, precise, preocupată numai şi numai de marea ei răspundere publică, din acel moment.
